Virtutea este ca setea. Când începe omul să bea din băutura duhovnicească a virtuţii, el însetează şi mai mult şi caută să bea din ea mereu. Cel care începe să se exerseze în virtutea milostivirii nu mai cunoaşte măsură, şi nu mai poate pune graniţă milostivirii lui.

Sfântul Filaret a fost la fel de generos în sărăcie, pe cât fusese în bogăţie. Ajungând fiica lui pe tronul imperial, ca soţie a împăratului, Sfântul Filaret a devenit din nou bogat, şi la fel de generos ca întotdeauna. Într-o zi, Sfântul Filaret a cerut soţiei şi copiilor lui să preagătească cea mai aleasă masă cu putinţă, zicându-le: „Să invităm la această masă bogată a noastră pe Domnul nostru Împăratul, împreună cu suita lui”. Toată casa s-a gândit că despre împărat este vorba, ginerele Sfântului Filaret, şi s-au aşternut la muncă cu multă sârguinţă, întru pregătirea marii prăznuiri. În această vreme, Sfântul Filaret a înconjurat toate străzile oraşului Constantinopol şi a adunat la sine pe toţi nevoiaşii, cerşetorii, orbii, proscrişii, uscaţii şi infirmii, şi i-a adus pe ei la marele praznic pregătit. El i-a aşezat la masă, cerând soţiei şi fiilor să le slujească lor. Sfârşindu-se masa, el a pus un galben mare de aur în palma fiecărui om şi i-a slobozit. De abia atunci au înţeles toţi cei din casă că prin cuvântul împărat Sfântul Filaret s-a referit la Împăratul Hristos, iar prin cuvântul suită, la toţi săracii şi nevoiaşii cei lipsiţi de hrană.

El a mai zis că nu trebuie să socoteşti cât să dai unui sărac, ci doar să bagi mâna în buzunar şi să scoţi de acolo ce se întâmplă să îţi cadă în mână. Iar mâna nu va scoate decât ceea ce porunceşte Pronia lui Dumnezeu.

(Sfântul Nicolae Veilimirovici, Proloagele de la Ohrida)