Printre părinții Egiptului, primii monahi ai credinței creștine, alături de Sfinții Antonie, Teodosie și Pahomie, Biserica cinstește și pe cuviosul Visarion. În  ziua de 6 iunie, sinaxarul aduce în fața ochilor noștri viața unui om care, de bunăvoie a renunțat la toate bunătățile lumii, ca să dobândească frumusețea Împărăției lui Dumnezeu – nu neapărat pentru el, cât pentru frații și creștinii rânduiți a-i fi ucenici.

Trăitor în secolul al IV-lea, Sfântul Visarion a intrat de tânăr în mănăstire, însă nu și-a găsit deplina liniște. Împărţindu-şi săracilor tot ceea ce avea, s-a lepădat de lume, ducându-se într-un loc pustiu, unde a petrecut în linişte, până la sfârșitul vieții. Numeroase sunt faptele minunate care izvorau din sfințenia cuviosului. Între acestea, una atrage atenția: „Umblând el cu ucenicul lui în pustie, pe marginea mării, ucenicul a însetat de osteneala drumului şi de zăduful zilei, şi a zis: Părinte, îmi este tare sete. Iar cuviosul, făcând rugăciune şi însemnând marea cu semnul Sfintei Cruci, a zis: În numele Domnului, ia apă şi bea. Iar ucenicul, luând apă din mare cu vasul ce-l purta, a văzut că apa este dulce la gust şi rece, ca şi cum ar fi curs dintr-un izvor viu.

Deci, bând din destul şi răcorindu-se, a luat şi în vasul său, să aibă pe mai târziu. Şi văzând aceasta, Cuviosul Visarion, a zis: Fiule, pentru ce ai umplut vasul cu apă? A răspuns ucenicul: Iartă-mă, părinte! Am luat apă ca să nu însetez iarăşi pe drum. Sfântul i-a zis: Dumnezeu, Cel ce este în acest loc, este în tot locul. Și, precum aici, aşa şi în tot locul poate să dea apă dulce celui însetat.