Viața Sfântului Vitus

Potrivit Legendei Aurea și altor povestiri occidentale compilate în Acta Sanctorum Iunii (vol. II, pp. 1021-1037), Sfântul Vitus s-a născut în Mazara, o cetate din vestul Siciliei, fiind fiul senatorului păgân Hylas. De educația lui s-au ocupat doica Crescentia și tutorele Modestus, care erau creștini.  Astfel că, având doar 12 ani, s-a aflat despre el că este făcător minuni, ceea ce nu a fost nicidecum pe placul tatălui său care l-a pedepsit în fel și chip pentru a se lepăda de Hristos. În cele din urmă crudul părinte l-a încuiat într-o încăpere (după o tradiție, timp de 7 ani), trimițându-i la un moment dat dansatoare plătite ca să îl seducă cu poftele trupești. Odată senatorul s-a uitat pe gaura cheii ca să afle ce se întâmplă înăuntru cu fiul său și l-a văzut pe Vitus înconjurat de șapte îngeri, după care a orbit. Jertfele sale de tauri în templul lui Jupiter s-au dovedit inutile până ce propriul fiu, rugându-se, l-a vindecat. Aceasta, însă, nu a fost de ajuns pentru îmbunarea tatălui care căuta cu încăpățânare să-și chinuie propria odraslă. 

Cu ajutor îngeresc, în cele din urmă Vitus a reușit să fugă împreună cu părinții săi duhovnicești în Lucania, o regiune din sudul Italiei, unde au fost hrăniți de un vultur cu pâine. Pe vremea aceea s-a întâmplat ca fiul lui Diocleţian să fie posedat de diavol, iar duhul rău i-a spus împăratului că nu-l va părăsi pe copil dacă nu va veni Vitus din Lucania. Astfel, într-un final trimișii l-au găsit pe tânărul cu viață sfântă și l-au dus la Roma, unde a vindecat pe cel posedat, spunând că a făcut aceasta nu prin puterea sa, ci a lui Dumnezeu. Cu toate acestea, Dioclețian i-a cerut să aducă jertfe zeilor și, din cauza încăpățânării sale de a nu împlini „nobila” poruncă, Vitus a fost aruncat în închisoare alături de Crescentia și Modestus. Printre caznele la care au fost supuși se numără încercarea de zdrobire a lor sub niște plăci grele de metal, aruncarea într-un vas cu ulei încins (sau smoală), apoi înaintea unui leu, dar din toate au ieșit nevătămați. Mai târziu Modestus a fost salvat de fulgere dintr-un instrument de tortură unde era prins cu niște cârlige, iar apoi un templu păgân din apropiere s-a dărâmat din cauza unui cutremur, îngropând mulți oameni în moloz, lucru care l-a înspăimântat foarte tare pe Dioclețian. 

Salvați din nou, Vitus împreună cu Modestus și Crescentia au fost duși de un înger înapoi în Lucania, pe malul râului Sele (locul de azi al bisericii San Vito al Sele din satul Santa Cecilia, lângă Eboli) unde au trecut la Domnul, epuizați de torturile pe care le suportaseră. Vulturii le-au păzit trupurile până când văduva Florentia din Salerno le-a găsit și i-a îngropat. Legenda Aurea notează că moartea lor, considerată martiriu, a avut loc în anul 287, în timp ce alții datează martiriul ceva mai târziu, în 304. Toți trei împreună sunt pomeniți la 16 mai, iar Sfântul Vitus singur, la 15 iunie.

Sfânt al romanilor, al saxonilor și al cehilor deopotrivă

Sfântul Vitus împreună cu tovarășii să era pomenit deja în Martirologiul Ieronimian, fiind până azi asociat cu numeroase minuni petrecute în sudul Italiei, în urma cărora s-au ridicat diferite biserici. Papa Grigorie cel Mare (540-604) atestă o mănăstire dedicată Sfântului Vitus în Sicilia (Epistola I, 48, în Patrologia Latina 87, 511), iar un secol mai târziu exista în Roma o capelă dedicată acestui tânăr martir. Potrivit unei legende germane, moaștele au ajuns din Sicilia în Italia continentală la anul 583, iar în 756 acestea erau transferate de abatele Fulrad la mănăstirea Saint-Denis din Paris. De aici, au fost din nou mutate în 836 la abația Corvey (nu departe de actualul Göttingen), de unde cultul său s-a răspândit în toată câmpia nord-germanică. Regele Heinrich al saxonilor și francilor răsăriteni (919-936) a ctitorit un altar dedicat sfântului Vitus și obișnuia să poarte moaștele acestuia în războaie, iar după ce regii saxonilor au devenit împărați romano-germani, în 962, Sfântul Vitus a devenit sfânt imperial.

În această epocă moaștele Sfântului Vitus au fost împărțite mai multor lăcașuri, printre care mănăstirea benedictină din Mönchengladbach, cea din Ellwangen. Se pare că același Heinrich a dăruit regelui ceh Wenceslaus (Václav, după cum e cunoscut de localnici, 929-935) unul dintre brațele Sfântului Vitus, care a devenit odorul cel mai de seamă al Boemiei, pentru care s-a ridicat mai târziu catedrala vestită situată în burgul regilor cehi. Cu timpul, la domul din Praga au fost aduse alte părți din moaștele sfântului. Se spune că la un moment dat, în 1355, a fost furat din Corvey relicvariul conținând capul sfântului și dus la Praga, iar în același an împăratul romano-german Carol IV a adus în reședința sa alte părticele de moaște din Pavia, probabil în încercarea de a întregi relicvariul din nou construita catedrală. 

Potrivit unei alte legende, episcopul Otto din Bamberg (+1139) i-a convertit în cele din urmă, după mai multe încercări, pe păgânii din regiunea Pomerania (situată azi la țărmul Mării Baltice, împărțită între Germania și Polonia), al cărui zeu principal era Svantovit, o zeitate a războiului căreia i se jertfeau cocoși. A folosit o tehnică ingenioasă, așezând moaștele Sfântului Vitus într-un relicvariu de argint având în vârf un cocoș. Însă convertirea sângeroșilor slavi a fost socotită nu rodul asocierii cu pasărea de jertfă, ci mai degrabă mijlocirea Sfântului Vitus.

Sfântul Vitus și sârbii

Legătura Sfântului Vitus cu Svantovit, zeul protoslav al războiului, nu se datorează doar convertirii pomeranilor, ci și unui motiv de ordin lingvistic, fiind destul de facilă analogia Sveti Vid (numele slav al sfântului) – Svantovit. Cultul sfântului Vitus s-a extins probabil și acestei calchieri creștine peste vechea religie, însă mai degrabă la slavii occidentali, de tradiție catolică. Rămâne oarecum surprinzător faptul cp sfântul a ajuns să fie azi deosebit de venerat de sârbi, fiind asociat inițial cu ziua bătăliei de la Câmpia Mierlei (Kossovopolje) din 15 iunie 1389, în urma căreia armatele sârbești conduse de cneazul Lazăr Hrebeljanović au fost învinse de turcii sultanului Murad. Acest măcel a dus la dispariția Serbiei de pe hartă pentru aproape cinci sute de ani. Însă nu atunci, ci abia în zorii renașterii sentimentului patriotic sârbesc, bătălia a început să fie socotită drept o jertfă a poporului sârb pentru salvarea lumii creștine, la fel cum Sfântul Vitus s-a sacrificat pentru credința în Hristos. Deși în Evul Mediu nicăieri în Răsărit nu se amintea de cinstirea sfântului Vitus, comemorarea a 500 de ani de la sângeroasa luptă, în 1889, a constituit începutul relativ noului cult de venerare, Vidovdan-ul – așa cum e numită de sârbi ziua de 28 iunie (corespunzând zilei de 15 iunie potrivit calendarului iulian). Aceasta a devenit sărbătoare oficială în 1892 și e ținută până azi cu multă sfințenie, având o încărcătură istorică aparte.

Printre evenimentele din istoria recentă a sârbilor asociate cu praznicul Sfântului Vitus se numără asasinarea la Sarajevo a prințului austriac Franz Ferdinand (28 iunie 1914) care coincide cu începutul Primului Război Mondial, adoptarea constituției Regatului Sârbilor, Croaților și Slovenilor (numită și „Carta Vidovdan”, la 28 iunie 1921), formarea detașamentelor iugoslave de partizani de la începutul celui de-al Doilea Război Mondial (27 iunie 1941), ruperea Iugoslaviei de sub tutela sovietică (28 iunie 1948), jubileul de 600 de ani de la bătălia din Kossovopolje (1989) văzută ca începutul disoluției Iugoslaviei, dar și judecarea fostului președinte Slobodan Miloșevici de crime de război, la Haga (28 iunie 2001). Cu toate aceste întâmplări ce au mai degrabă o conotație negativă, ziua Sfântului Vitus este prăznuită într-un mod cu totul special, fiind cunoscută oficial ca „Ziua Sârbilor care s-au jertfit pentru Patrie” („Dan Srba palih za Otadžbinu”), comparabilă cu praznicul Înălțării Domnului la români, cunoscut și ca „Ziua Eroilor”. 

Potrivit unei legende sârbești, în timpul bătăliei de la Câmpia Mierlei, prințul Lazăr a căzut prizonier fiind apoi decapitat și tăiat în bucăți de turci. Exceptând capul acestuia, care se află până azi în Turcia ca trofeu de război, celelalte părți ale trupului eroului național se păstrează în mănăstirea Ravanița și se crede că Serbia își va recăpăta puterea de altădată atunci când capul prințului (trecut de Biserica Sârbă în rândul sfinților) se va alătura celorlalte moaște.

Venerarea Sfântului Vitus

Astăzi sunt atestate părticele din moaștele Sfântului Vitus în peste 150 de lăcașuri de închinare din întregul Occident și mai bine de 1300 de biserici, capele și altare sunt dedicate copilului mărturisitor. 

Pe lângă asocierea sa cu sfinții Modestus și Crescentia, Vitus este cinstit în Apus în cadrul așa-numitului grup al celor 14 Sfinți Grabnic Ajutători cinstiți în Apus (alături de sfinții Acachie, Egidiu, Varvara, Vlasie, Hristofor, Chiriac, Dionisie, Erasm, Eustachie, Gheorghe, Ecaterina și Pantelimon), cărora le sunt închinate numeroase mănăstiri și biserici, fiecăruia dintre ei fiindu-i atribuită puterea de a ajuta pe credincioși într-o anumită situație. De exemplu, Sfântul Vitus este chemat în rugăciuni pentru vindecarea de chorea minor, o boală destul de răspândită în Occidentul medieval, care se manifestă prin mișcări involuntare, spasmice ale întregului corp, cauzată de afectarea sistemului nervos central și asociată multă vreme cu epilepsia (numită în Apus și „dansul Sfântului Vitus”). 

În spațiul german, fiindcă sărbătoarea Sfântului Vitus are loc la mijlocul lui iunie, cu puțin înainte de solstițiul de vară, pietatea populară l-a asociat și cu ajutorul în trezirea la timp în caz de nevoie. 

În iconografie, Sfântul Vitus e reprezentat într-un cazan cu ulei încins, ori asociat cu un vultur, un cocoș, un leu sau alte animale. 

Este sfântul patron al orașelor Praga (Cehia), Corvey, Höxter, Mönchengladbach, Ellwangen, Veitshöchheim, Burladingen (Germania), St. Veit an der Glan (Austria), Mazara del Vallo, Montalto delle Marche, Polignano a Mare, Albano di Lucania și alte 74 de localități din Italia, Rijeka (Croația) și al altor așezări din Occident, precum și al unor provincii: Saxonia, Pomerania și insula Rügen (Germania), Sicilia (Italia) și chiar al unei țări (Cehia).

Este considerat ocrotitorul tinerilor, al celor bolnavi de epilepsie, al farmaciștilor și dansatorilor.

Asociația Tinerilor Ortodocși Români din Germania (ATORG) l-a desemnat pe Sfântul Vitus ca ocrotitor, datorită tinereții și puterii mărturisirii sale, alături de Sfinții Martiri Brâncoveni. Totodată Sfântul Vitus, ocrotește împreună cu Sfântul Voievod Ștefan cel Mare, parohia românească din Chemnitz (Germania).