Ce întrebare mai pune și Hristos unuia care șade în boală de treizeci și opt de ani? Cum i-a trecut prin minte să întrebe omul asta? E prima reacție, nu-i așa, când Îl descoperi pe Hristos pierdut efectiv printre boli și bolnavi în umbra Porții Oilor, la scăldătoarea Vitezda. Un loc ce pregătea, oarecum, jertfele de la Templu pentru a fi bine-primite. Aici se curățau și se pregăteau animalele de jertfă, în zori de zi, pentru a urca mai apoi spre locul de unde cumpărate, ajungeau pe jertfelnicul arderii de tot. Nu fără un temei așază Părinții Bisericii la îndemână acest text primul după lecturile de Evanghelie în care – de trei duminici – ni se vestește Învierea. E ca și cum ar lăsa Învierea în urmă pentru a ne readuce în cotidianul lucrării de mântuire în plină desfășurare în Ierusalimul pământesc. De fapt, ei ne obligă să vedem prin retina Învierii tocmai răspunsul la întrebarea aceasta ce pare inutil aruncată de Hristos în mulțimea ca de spital a Vitezdei. Neîntrebat, omul nu ne-ar fi oferit niciodată cheia de duh a nevoii de întrupare a Fiului lui Dumnezeu: „Doamne, nu am om care să mă arunce în scăldătoare când se tulbură apa; că, până vin eu, altul se coboară înaintea mea” (Ioan 5, 7). E un temei suficient din care să înțelegem pentru ce avem nevoie de Hristos în viețile noaste? Pentru unii da. Pentru alții nu încă. Asemeni fariseilor supărați că vindecându-l pe acest paralitic – Iisus i-a zis: Scoală-te, ia-ți patul tău și umblă – Domnul Hristos încalcă Sabathul, ziua de odihnă a Domnului, transformată în viziunea lor în ziua de „înțepenire” a omenetului și omeniei deopotrivă. Domnul dovedește prin acțiunea sa că a face bine e odihnă lui Dumnezeu, că a propovădui iubirea este odihnă lui Dumnezeu, că a vindeca leproșii și comunitățile de lepra sufletească este odihnă lui Dumnezeu.

Reacția funcționărească a fariseilor și cărturarilor precede oarecum reacția de funcționar a lui Pilat din Pont. Sunt oamenii regulii dar nu înțeleg că lui Dumnezeu nu i se pot aplica reguli. Parcă pentru a ne vindeca de aceste îngustimi Hristos Domnul ne dăruiește Duminica. Ziua odihnei smerite, lucrătoare pentru binele aproapelui și odihna lui Dumnezeu. Sabatul iertării noastre de neatenția la minuni. Un om bolnav de treizeci și opt de ani se face bine, în chip vizibil minunat, iar paznicii apei tulburate de înger se tulbură. Minunea aceasta nu era în limitele de timp admise? Exista în vremea aceea un timp cu Dumnezeu și unul fără? Lucra Dumnezeu după orar? Întrebările mai răzbat și azi înaintea îngustimii unora dintre noi care ar prefera să păstreze norma în contrapondere cu minunea. Boală grea, să nu înțelegi taina Vitezdei.

Dacă privim istoric în parcursul Bisericii noastre știm că perioada Botezurilor de Înviere trecuse. Unii, cei din urmă botezați în zilele Învierii, parcurgeau de-acum primele Liturghii la care puteau să participe din plin. Ori Evanghelia aceasta duce aminte de Botezul creștin în unitatea sa cu învățătura despre curățirea păcatelor în sângele jertfei, jertfă care era pregătiră și în apele Vitezdei. Jertfă ai cărei miei erau crescuți în câmpul Betleemului, acolo unde Hristos, Mielul lui Dumnezeu venit să ridice păcatele lumii, se arătase dintâi ca zălog că omul ajutat de om nu mai poate. Nu poate mai mult decât să aștepte. Și uneori omenia din jur nu poate asuma boala, tristețea, moartea sa. Am reînvățat aceasta în perioada de an pandemic trecut.  Omul nu poate ajuta omul deplin decât cu Dumnezeu alături. Ancheta declanșată de cei care dădeau atestatele că oamenii se vindecă la Vitezda- mereu a existat o registratură pentru astfel de fapte, leproșii beneficiau chiar de anchete și mai detaliate- funcționarii Vitezdei, arată că ar fi fost dispuși să nege minunea dacă ar fi descoperit făptuitorul. Hristos mereu îi pune în încurcătură. Totul culminând cu învierea lui Lazăr, într-o sâmbătă, în drum spre Ierusalimul deschis spre Paști. Nimic nu pare mai grav dinaintea lor decât scoaterea din starea de comoditate religioasă. Ori Hristos, Dumnezeu Întrupat, transformă zilele în care face minuni în duminici de Har. În zile de sărbătoare. Noi astăzi facem un calendar al propriei vieți consemnând și astfel de date: un an de la operație, doi ani de când am aflat că sunt bolnav...Din respect pentru medicii noștri îi sunăm să le spunem urări de sărbători. Avem o viață care are ca borne momente grele și foarte grele din parcursul ei. Sunt rănile noastre, ale celor dragi, ale copiilor ori părinților noștri. Răni-sărbătoare când trecem ușor prin ele ajutați de Hristos. Pentru că știm că doar oamenii, numai ei, nu desăvârșesc lucrarea vindecării. Avem multe Vitezde construite, mulți, parcă prea mulți agonici bolnavi – cine îl privea altfel pe un om bolnav de 38 de ani decât ca un mort sigur – multe ape tulburi în care se strecoară câte un înger de lumină încercând să ne rodească așteptarea. Dar fără Hristos toate sunt sterpe în a face minuni. Agonizăm fără ca Împărăția Cerurilor să ne fie aproape prin Duhul Sfânt. Suntem în Vitezda spălării celor dinafară nu și vindecării celor dinlăuntru.

Biserica primară așa vedea Vitezda. Ca propriul său locaș, cu șapte pridvoare – ca cele șapte Taine – așezat pe apa Botezului și din care răsare mereu prezența lui Hristos. Pentru fiecare dintre noi. Domnul, întâlnind slăbănogul, îi poruncește să nu mai păcătuiască pentru a nu-i fi ceva mai rău. Îi spune așadar că starea noastră de sănătate este oricând derutabilă de boală, dar aceasta nu poate învinge niciodată darul cel mare al prezenței lui Hristos. Pentru că Vitezda este despre cum s-a făcut Dumnezeu Om pentru ca niciodată omul să nu mai fie lipsit de ajutor în vindecare. Iar Dumnezeu-Omul ne vindecă cu moartea pe moarte călcând. Nu. Nu doar pentru a ne vindeca de boli s-a ivit Hristos ci, mai ales, pentru a ne vindeca de moarte. Frica din urmă în oricare boală. Hristos a Înviat!

Sursa: tribuna.ro