Vorbim mult – motivul pentru care ne transformăm în certăreți

Persoana locvace care își impune punctul de vedere, constatând că a câștigat o bătălie, fie și prin neprezentarea adversarului, va deveni tot mai belicoasă, încercând, pe viitor, să obțină astfel de victorii tot prin stilul răstit. Cred că așa iau naștere certăreții de serviciu, oamenii care umblă prin agora cu sabia cuvântului fluturând pe deasupra capului, în căutarea unei dispute. Iar prin aceste dueluri verbale se conving singuri că sunt nu doar pricepuți în lupte verbale, ci și înțelepți. Pentru că (nu e așa?) este imposibil să câștigi dacă nu ai dreptate.

Vorbim mult. „Măcar atât ne-a rămas”, spunea cineva, ca să își justifice debitul verbal mult peste medie. Și cred că există o eliberare firească care apare odată cu descătușarea cuvintelor în șuvoaie lungi, consistente. Este o defulare cu rol aproape vindecător în care, la unii măcar, se învălmășesc cuvinte disparate, idei, ba chiar și câte o vorbă de duh ori o sudalmă, menite să „condimenteze” discursul. Dar ce ne facem cu interlocutorii transformați în spectatori tăcuți și (pe cât posibil) răbdători?

„Măcar atâta, domnule, că doar vorbim, nu facem rău nimănui”, pare să fie, mai nou, deviza oratorilor de vocație care își pun în practică nou-descoperitul talent în orice împrejurare. Iar uneori pare că acest chef de vorbă vine cu o fișă a postului și cu instrucțiuni clare de utilizare a discursului, astfel încât cei mai mulți „conferențiari” de ocazie apelează la un ton cât mai persuasiv, pe care îl modifică, după caz, ajungând, într-o ultimă (dar previzibilă) instanță, să se și răstească la auditoriu. Demonstrează, astfel, caducitatea expresiei binișor modificate „convingere cu de-a sila nu se poate” – deoarece, decât să te afli în vizorul unui atac plin de țâfnă, mai bine îi dai dreptate interlocutorului și îți vezi liniștit de treabă.

Doar că persoana locvace care își impune punctul de vedere, constatând că a câștigat o bătălie, fie și prin neprezentarea adversarului, va deveni tot mai belicoasă, încercând, pe viitor, să obțină astfel de victorii tot prin stilul răstit. Cred că așa iau naștere certăreții de serviciu, oamenii care umblă prin agora cu sabia cuvântului fluturând pe deasupra capului, în căutarea unei dispute. Iar prin aceste dueluri verbale se conving singuri că sunt nu doar pricepuți în lupte verbale, ci și înțelepți. Pentru că (nu e așa?) este imposibil să câștigi dacă nu ai dreptate.

În perioade întunecate ale istoriei exista obiceiul ca, dacă se ajungea la o confruntare de idei, partenerii de discuție să ia (la propriu) armele în mână și să se lupte până la rănirea sau chiar uciderea unuia dintre ei. Cel care învingea dovedea, astfel, că vorbele lui erau juste. O șchiopătare a logicii demnă de alte vremuri. Ca să adauge ceva conținut la acel raționament straniu, organizatorii „discuțiilor” sângeroase veneau cu justificarea că „zeii au decis” cine are dreptate. Și cum puteai să contrazici un așa argument?

Mai mult, atunci când lucrurile au devenit complet lipsite de sens, pentru ca să fie asigurată victoria celui care trebuia să câștige (care exprima ideile agreate de mai-marii momentului), oponentul aceluia era legat și așezat în arenă ca țintă încă vie. Iar „zeii decideau” rapid și fără greș.

Nu știu de ce, mi se pare că astăzi asistăm la astfel de dispute „de idei” în care noi, toți, suntem așezați în fața unor cuvinte insuficient argumentate, emise pe un ton arțăgos, și avem de ales: le acceptăm fără comentarii sau suntem luați la țintă, fără posibilitatea de a ne apăra. Desigur, este foarte posibil să mă înșel. Căci (este un simplu și dureros exemplu) discursurile antireligioase emise de câte unii, jignitoare pentru marea majoritate a locuitorilor acestei țări și apărate într-un mod răstit pot fi simple opinii îndreptățite. Iar avalanșa de insulte care poate să apară atunci când își exprimă cineva dezacordul privitor la cuvintele blasfemiatoare auzite poate fi... Nu știu ce poate fi, deoarece îmi lipsește imaginația necesară justificării unor atitudini situate sub limita inferioară a umanității.

Suntem astăzi într-o situație foarte ciudată, asistând la instalarea șabloanelor lingvistice pe baricadele cugetului, cu scopul de a facilita misiunea celor care ascut tăișul cuvintelor și se năpustesc la lupte (câștigate, știu ei bine, încă înainte de a începe). Și devine tot mai greu de ascultat discursul belicos îndreptat împotriva credinței de câteva persoane cu stranii interese, discurs în care se învălmășesc fie sugestii de schimbare a dogmelor și practicilor după modelul poncif al acestui veac, fie aparențe de logică, pastișate de prin manualele comuniste ale vremurilor care dau să revină.

Despre câte un astfel de practicant al vorbirii contondente spunea Sfântul Apostol Pavel, cu asprime: „Iar de învață cineva altă învățătură și nu se ține de cuvintele cele sănătoase ale Domnului nostru Iisus Hristos și de învățătura cea după dreapta credință, acela e un îngâmfat care nu știe nimic, suferind de boala discuțiilor și a certurilor de cuvinte, din care pornesc: ceartă, pizmă, defăimări, bănuieli viclene, gâlcevi necurmate ale oamenilor stricați la minte și lipsiți de adevăr” (I Timotei 6, 3-5). Avertisment care este menit să pună capăt, odată pentru totdeauna, fără menajamente inutile, oricărei tentative de a se mai vorbi mult, țâfnos și fără rost...

De la același autor

Ultimele din categorie