Mă mir cum unii dau atâta însemnătate slavei omeneşti şi nu slavei lui Dumnezeu ce ne aşteaptă, şi atât de mult aleargă după slava oamenilor. Chiar dacă vom dobândi şi vrednicia cea mai mare care există şi ne va lăuda toată lumea, la ce ne va folosi? Laudele lumii ne vor duce în rai sau ne vor îmbrânci în iad? Ce spune Hristos: Slavă de la oameni nu primesc? (In. 5, 41) La ce mi-ar fi folosit dacă aş fi devenit ieromonah, episcop, patriarh? Vredniciile m-ar fi ajutat să mă mântuiesc sau ar fi fost o greutate mare pentru un Paisie slab şi m-ar fi surpat în iad? Daca n-ar exista cealaltă viaţă, ar fi putut fi îndreptăţită o astfel de neghiobie. Dar unul care urmăreşte mântuirea sufletului său, pe toate le vede gunoaie (Filip. 3. 8) şi nu aleargă după vrednicii.

Cu toate că Moise a fost trimis de Dumnezeu să elibereze poporul lui Israil, nu s-a învrednicit sa intre în pământul Făgăduinţei, pentru că a ajuns la punctul să se supere pe Dumnezeu din pricina poporului. A trăit mereu în cârteala poporului şi odată s-a supărat. Îmi cer apă a spus. De unde să le găsesc apă? (Num. 20, 10) Doar cu puţin mai înainte lovise piatra, scosese apa şi le dădu-se să bea! Era greu să facă şi acum la fel? Dar se încurcase cu problemele şi cu nevoile poporului şi a uitat câtă apă scosese mai înainte, şi din pricina multelor griji pe care le avea, nu şi-a dat seama ce a făcut, ca să ceară iertare de la Dumnezeu. Dacă ar fi cerut iertare, Dumnezeu l-ar fi iertat. Faptul că nu a intrat în Pământul Făgăduinţei a fost un canon mic de la Dumnezeu, o pedeapsă pentru mânierea lui. Fireşte, Dumnezeu l-a luat în rai şi l-a cinstit prin faptul că l-a trimis împreună cu Proorocul Ilie pe muntele Taborului, la Schimbarea la Faţă a Domnului. Toate acestea ajută să înţelegem cât de mare piedică se face vrednicia, cu responsabilităţile ei, în drumul unui creştin spre rai.

Unii, în vreme ce şi lăuntric şi la exterior ar trebui să fie numai bucurie, pentru că Dumnezeu a iconomisit să fie eliberaţi de orice responsabilitate, dimpotrivă, ei urmăresc responsabilităţi şi vrednicii, şi atunci când nu li se dau se chinuiesc, stricându-şi astfel sufletul şi trupul lor, biserica lui Dumnezeu, după cum spune Sfântul Apostol Pavel. În timp ce Dumnezeu le pregăteşte slava cerească, ei vor să meargă în rai prin slava oamenilor.

Poate îmi vor spune unii: „De ce unii sunt slăviţi şi de oameni şi de Dumnezeu?” Nimeni nu va fi slăvit de Dumnezeu, atunci când vrea slava oamenilor. Să nu urmărească nimeni niciodată responsabilităţi. Atunci când îi eliberează de responsabilităţi ar trebui să se bucure, iar nu să se mâhnească. Dacă nu se bucură, înseamnă că există înlăuntrul său viclenie sau mândrie. Niciodată să nu urmărim vrednicii prin care să fim slăviţi, deoarece aceasta dovedeşte boală agravată. Arată că mergem pe un drum greşit, altul decât cel al smereniei, pe care au mers Sfinţii Părinţi şi au ajuns în rai.

Cunoaștem atâția Sfinţi Părinţi care fugeau de vrednicii, egumenii, preoţie, episcopie. Unii erau ascunşi în colibele lor şi au fost hirotoniţi pe deasupra acelora, iar pe alţii i-au hirotonit de departe, precum pe Sfântul Amfilohie. Deşi erau învăţaţi şi sfinţi, ei înțeleseseră marea vrednicie a sufletului precum şi marea greutate a responsabilităţilor, care devin o piedică pentru mântuirea omului, şi de aceea le refuzau. Unii ca aceştia au aflat drumul cel drept.

Şi în Sfântul Munte unii consideră preoţia piedică în viaţa duhovnicească, pentru că afară de celelalte obligaţii sunt obligaţi să meargă la hramuri cu episcopi - desigur hramuri duhovniceşti - dar nici acestea nu îi odihnesc. Când eram în obşte, am cunoscut un diacon care a îmbătrânit şi a murit diacon. Atunci când era însă monah tânăr, mănăstirea avea nevoie de diacon şi l-au hirotonit. Mai târziu au venit alţii mai tineri. Aceia au devenit diaconi şi preoţi, iar acela dădea mereu rândul celorlalţi şi astfel el a rămas diacon. Când îi cereau să se facă preot, spunea: „Acum mănăstirea nu are nevoie. Slavă lui Dumnezeu, sunt fraţi tineri”. L-au pus la cancelarie. Dar când au venit în mănăstire tineri cu carte, a cerut binecuvântare şi a plecat de la cancelarie. Atunci când mănăstirea trecea printr-o greutate, acest diacon evlavios a cerut unui preot virtuos să ia stăreţia. Dar acela a spus: „Sfinţia Ta de ce eviţi răspunderile şi le pui pe umerii mei? Fă-te Sfinţia Ta proiestos şi mă voi face şi eu stareţ”. Astfel unul a devenit stareţ şi celălalt proiestos. Atunci când s-au aşezat lucrurile şi mănăstirea mergea bine, acela a demisionat din funcţia de proiestos. Mult m-a ajutat diaconul acesta. Avea mult har de la Dumnezeu. Pe el îl chemau la Sfânta Kinotită când aveau subiecte grele, ca să-şi spună părerea sa luminată.

- Părinte, care este pricina pentru care unii oameni duhovniceşti, deşi nu iubesc banii, urmăresc însă slava? Este valabil ceea ce spuneau vechii elini: Mulţi au urât bogăţia, dar slava nici unul (Maximă a lui Kleobul, tiranul vechii cetăţi Lindos din Rodos, unul dintre cel şapte înţelepţi - sec VI î.H)?

- Este de vină capul lor cel sec! Aceasta este slavă deşartă. Maxima mulţi au urât bogăţia... este o mentalitate lumească, nu încape în viaţa duhovnicească. Acestea le spuneau vechii elini care nu cunoşteau pe adevăratul Dumnezeu. În viaţa duhovnicească slava lumească trebuie să dispară. A suferit cineva o necinste mai mare decât aceea pe care a suferit-o Hristos? Sfinţii Părinţi urmăreau necinstea, dar Dumnezeu îi cinstea. Aceştia se află încă în stadionul lumesc. Joacă fotbal. PAOK-AEK (Două echipe de fotbal din Grecia) - SLAVA! Slava despre care se vorbeşte în Evanghelie are dragoste şi smerenie. Preaslăveşte pe Fiul Tău, spune, ca şi Fiul Tău să Te preaslăvească... Şi aceasta este viaţa veşnică: să te cunoască pe Tine, singurul Dumnezeu adevărat (In. 17. 1). Adică Hristos a cerut de la Dumnezeu ca oamenii să-L cunoască pe Izbăvitorul lor şi astfel să se mântuiască. Astăzi cei mai mulţi se interesează cum să dobândească slavă de peste tot. Slavă de aici, slavă de dincolo, şi în cele din urmă sfârşesc în... nebunie de aici, nebunie de acolo. Aceasta este ceea ce a spus Hristos: Primesc slavă unii de la alţii (Lc. 5. 44), rătăcind pe alţii şi rătăciți fiind ei înşişi (Tim. 3. 13). Cu astfel de lucruri îmi vine să vomit. Într-o astfel de atmosferă nu pot trăi nici măcar douăzeci şi patru de ore.

Responsabilităţile sunt o mare piedică în viaţa duhovnicească. Toţi cei care vor să facă lucrare duhovnicească evită responsabilităţile. De obicei nimeni nu a văzut un sfârşit bun la cei ce urmăresc vrednicii şi ranguri. Intră elementul personal, egoismul, şi după aceea se ciocnesc şl se ceartă între ei proiestoșii, pentru că şi într-un proiestos şi în celălalt există egoism. Însă cei ce se nevoiesc cu mărime de suflet şi nu se odihnesc pe ei înşişi, ci se nesocotesc pe ei înşişi în orice lucrare a lor, ajută foarte mult, pentru că numai atunci se odihnesc sufletele ce au nevoie de ajutor şi se va odihni lăuntric şi sufletul lor, atât în această viaţă cât şi în cea veşnică.

Mai demult Sfinţii Părinţi, plecau întâi în pustie şi se pustiau de patimile lor prin nevoinţa pe care o făceau. Fără planuri şi programări personale, se lăsau în mâinile lui Dumnezeu şi fugeau de vrednicii şi stăpânire, chiar şi atunci când ajungeau la măsura sfinţeniei - afară numai dacă Biserica Mamă avea nevoie. Atunci făceau ascultare de voia lui Dumnezeu şi slăveau numele Lui prin viaţa lor cea sfântă. Adică se făceau donatori duhovniceşti de sânge, după ce mai întâi dobândeau o stare bună de sănătate duhovnicească în pustie, printr-o hrană duhovnicească bună şi printr-o trezvie neîncetată.

(Cuviosul Paisie Aghioritul, Cuvinte duhovnicești, vol. 1: Cu durere și dragoste pentru omul contemporan, traducere de Ieroschimonah Ștefan Nuțescu, Editura Evanghelismos, București, 2003, pp. 338-343)