Într-o atmosferă duhovnicească aparte, în anul 2007, la Gledin, s-a proclamat sfințenia pustnicului Pahomie de la Pocrov, cel care a purtat toiagul de păstor al Mănăstirii Neamț, dar care a și șezut pe tronul de episcop la Roman.

Însă, mai înainte de toate, a purtat dor de liniște și de cer, un dor încercat de căutări, „proiecte” dar mai ales de pribegie.

Sâmbătă, 9 septembrie, s-au împlinit 10 ani de când urmașii Sfântului Pahomie de la Pocrov au înțeles că o dragoste nu moare peste timp, că acolo unde ți-ai lăsat inima ea nu mai pleacă niciodată. Ascunse în pământ, moaștele Sfântului au așteptat cuminți doar ca să ne încredințeze cât de mult iubește locul acesta. Sfântul Ierarh Pahomie nu a încercat să dovedească nimic mai mult, chiar dacă unii s-au aplecat cu îndoială, iar alții au așteptat o explozie de minuni.

Tăcut, privind de sus și străbătând timpul, Sfântul Pahomie rămâne un pelerin, acum doar spre inimile îndurerate sau către cele care caută nădejde.