Ca să înțelegem mai bine aceste aspecte, se cade să amintim condițiile în care s-a ajuns ca într-o țară de limbă latină să se slujească, la început, în slavă, pentru ca apoi alfabetul slav să fie folosit nu doar în mediul eclesiastic, ci și în cancelariile domnești din Țările Române.

Trebuie să ne întoarcem pe firul istoriei până-n secolele al VIII-lea și al IX-lea: la sud de Dunăre se închega un puternic stat bulgaro-slav, în care ucenicii celor doi mari misionari ai lumii slave, frații Chiril și Metodie (ei au creat alfabetul glagolitic – de la slavonescul „glagol“, în traducere „cuvânt” – special spre a răspândi Evanghelia lui Hristos în lumea slavă), au continuat munca titanică a celor doi Apostoli ai triburilor slave, traducând cărți de cult din tradiția bizantină – limba greacă în graiul slavilor. Așadar, limba slavă vorbită pe atunci de popor s-a transformat în limbă bisericească „oficială” la popoarele slave. În contemporaneitate, ea poartă denumirea de paleoslavă sau slava veche.

Tot cam din aceeași perioadă datează introducerea ritului slavo-bizantin și în teritoriile românești de astăzi, grație legăturilor bisericești strânse dintre populația de la nord și de la sud de Dunăre, dar îndeosebi prin intermediul unor preoți și călugări slavo-bulgari sau chiar vlahi refugiați pe teritoriul românesc actual, după ce Imperiul Bizantin a cucerit vremelnic țaratul bulgarilor.

Activând în spațiul românesc, sacerdoții slavo-bulgari au contribuit la introducerea așa-numitului „rit slav” în Biserica românească. Părintele Academician Mircea Păcurariu afirmă că această „întâmplare” a contribuit în mod decisiv la păstrarea Ortodoxiei poporului nostru: să nu uităm de faptul că în secolele IX-XI Roma ducea o luptă susținută în vederea scoaterii popoarelor din Europa centrală și sud-estică de sub influența bizantină și a includerii lor în „ritul latin”. Dacă limba de cult a strămoșilor noștri în acea perioadă ar fi rămas mai departe latina, cu siguranță ar fi fost mult mai ușor atrași de partea Romei. Ritul slavo-bizantin și apartenența jurisdicțională de Patriarhia Constantinopolului au constituit, după cum afirma Părintele Dumitru Stăniloae, elemente definitorii ca „poporul român să se mențină prin latinitate neconfundat cu lumea slavă, iar prin Ortodoxie neconfundat cu lumea naționalităților catolice din vecinătatea apuseană”. Carevasăzică, suntem unicul popor legat prin limbă de lumea latină, iar prin credință de cea greacă.

Ritul slavo-bizantin s-a păstrat în Biserica românească până-n secolul al XVII-lea, fiind folosit nu doar în graiul liturgic, ci și în manuscrise ori cărți de cult tipărite în Țările Române. Mai mult, odată cu temeluirea statelor feudale românești, limba slavă din Biserică a devenit chiar limba oficială a cancelariilor domnești, fapt dovedit de toate actele acelor vremuri, redactate în slavonește.

Situația oarecum nefirească creată a dăinuit până în secolul al XVII-lea, când mari cărturari, vlădici, preoți, călugări și mireni au început o luptă susținută pentru introducerea limbii române în cultul ortodox, prin tipărirea primelor cărți de slujbă în limba română, păstrând totuși alfabetul chirilic. Trecerea de la alfabetul chirilic la cel latin s-a realizat treptat, pe la mijlocul secolului al XIX-lea, prin alfabetul de tranziție. Înlocuirea integrală a alfabetului chirilic cu cel latin a fost decretată în 1862 de către domnitorul Alexandru Ioan Cuza.

Revenind la ritul slavo-bizantin pe teritoriul românesc, trebuie să amintim că data de 10 noiembrie 1508 rămâne o zi de referință în istoria culturii și spiritualității noastre. Atunci, la București, s-a tipărit prima carte în spațiul românesc, la numai 38 de ani de la inventarea tiparului de către germanul Johannes Gensfleisch, cunoscut şi sub numele de Gutenberg († 1468). La curtea domnească de la Târgoviște a lui Radu cel Mare, ieromonahul Macarie a tipărit, așadar, în 1508, primul Liturghier, care va reprezenta prototipul unor viitoare ediții ale Liturghierului în limba slavonă. Să nu uităm că prima carte de cult ortodoxă a fost tipărită la Cracovia, capitala de atunci a Poloniei. Așadar, la nici un deceniu de la această premieră, iată, în Țările Române se tipăresc primele cărți de cult, care sunt, deopotrivă, primele tipărituri din cultura acestui neam. Călugărul Macarie a continuat munca de noviciat în ale tipăritului scoțând de sub teascurile tiparniței valahe alte cărți de cult: Octoihul în 1510, Tetraevanghelul în 1512. Munca sa a fost continuată în Transilvania de Filip Moldoveanu, la Sibiu, care a introdus pentru prima dată în tiparul românesc gravura ilustrată în lemn numită xilogravură. Tot el a tipărit un Tetraevangheliar slavo-român, deci prima carte de cult bilingvă, deschizând drumul marilor tipografi de mai târziu: diaconul Coresi, mitropoliții Teofil, Ștefan, Varlaam, Dosoftei și Antim Ivireanul, cărora le datorăm introducerea deplină a limbii române în cult. Ei ne-au oferit cel mai mare dar: posibilitatea ca Hristos să ne vorbească pe limba noastră.

Iată încă o dovadă că Biserica Ortodoxă, prin slujitorii ei, a contribuit nemijlocit la dezvoltarea spirituală și culturală a poporului român.