Dacă celor șapte ani de domnie ai lui Alexandru Ioan Cuza li s-au rezervat numeroase pagini în preocupările istoricilor moderni, despre exilul și trecerea sa în veșnicie s-a scris mai puțin. De aceea, la împlinirea celor 150 de ani de la moartea făuritorului României moderne, m-am oprit la aceste aspecte ale existenței sale zbuciumate. 

Izgonitul domn, după fatidica zi de 11 februarie 1866, alături de soție și de cei doi copii, și-a început o nouă etapă a vieții, exilul. Se pare că nu a avut zăbavă, căci cei șapte ani de exil au fost tot atâția de chinuitoare întrebări, ezitări, împăcări, acceptări. Și-a căutat liniștea și rostul în mai multe locații din Vest. Inițial a locuit la Viena dar, ca să nu alimenteze unele știri tendențioase care-i puneau în cârcă planul de a reveni în țară cu sprijin militar rusesc, spre a-și redobândi tronul, s-a mutat mai departe, la Paris. Aici a trăit sub numele de Alexandru Adam, în condiții modeste, chiar cu un credit luat de la unul dintre bancherii capitalei franceze – pentru a-și duce smeritul trai dar, mai ales, spre a-și trata anumite boli care deja începeau să-i complice și așa amărâta existență. 

Cuza putea fi acuzat de multe, dar nu de lipsă de patriotism. Dorul de țară, de prieteni, de colaboratorii fideli îl mistuia. Pe la începutul lui 1867 i-ar fi scris lui Carol I, cerându-i să-i accepte revenirea în patrie ca simplu cetățean. Principele Carol a răspuns negativ. Bănuim durerea sufletească ce l-a stăpânit pe Cuza. Același an a adus stabilirea exilaţilor la Ober-Döbling în apropierea capitalei Imperiului Austriac. În primăvara lui 1868 a avut loc întâlnirea dintre fostul principe român și ambasadorul Franței la Viena, ducele de Grammont. Diplomatul francez l-ar fi întrebat dacă vrea să-și recapete tronul. Exprimându-şi deschis dragostea de neam, Cuza i-a replicat: „Cât despre mine, nu voiesc cu niciun preț să reîncep misiunea de altădată”. Din această perioadă a exilului s-au păstrat mărturii ale unei frumoase corespondențe dintre Alexandru Ioan și Mitropolitul Calinic Miclescu, un fervent promotor al reformelor sale. Tot din timpul șederii familiei la Viena, istoria a reținut o întâlnire deosebită. La începutul lui 1870, un grup de studenți români aflați la studii în străinătate, în frunte cu Mihai Eminescu, l-a vizitat pe Cuza. Junii i-au prezentat omagiile tinerimii române iubitoare de unitate națională, iar fostul domn s-a bucurat, primindu-i cu bunăvoință. 

Țărănimea de acasă nu l-a uitat pe binefăcătorul său. Cu prilejul scrutinului parțial ce a avut loc în ianuarie 1870, în județul Mehedinți, la colegiul IV, Cuza, chiar în lipsă, fără campanie electorală, a fost ales deputat. Situația s-a repetat peste 3 luni, la 8 aprilie 1870; ba mai mult, în același an, electorii colegiului II din Turnu Severin l-au votat senator. Cu toate acestea, prețuind pacea țării, nu s-a întors pentru a împlini dorința alegătorilor de a-i reprezenta în forul legiuitor de la București. 

Pribegia lui a continuat anost, călătorind cu precădere în interes de sănătate, căutând locuri prielnice tratării afecțiunilor sale hepatice și pulmonare. În anul 1872 s-a stabilit definitiv la Heidelberg, în Germania, gândindu-se, probabil, la oportunitatea de a-și instrui copiii în școlile deosebite ale unui oraș universitar cu numeroase edificii culturale. Pe la sfârșitul lunii aprilie 1873, Cuza a răcit și s-a îmbolnăvit, iar pe fondul afecțiunilor cardiace, pulmonare și hepatice, situația sănătății i s-a înrăutățit iremediabil. Moartea a survenit la data de 15 mai 1873, ora unu și jumătate noaptea, în reședința sa aflată în hotelul Europa din Heidelberg. Avea doar 53 de ani. Dintre ei, șapte i-a petrecut departe de patrie, cu dorul nestins după neamul și pământul din care a odrăslit. Cu sprijinul agentului diplomatic român la Berlin, T. Rosetti, cumnatul lui, corpul neînsuflețit i s-a îmbălsămat la cimitirul din Heidelberg. Pe 27 mai, sicriul cu rămășitele pământești a sosit în țară, înhumarea făcându-se la Ruginoasa, lângă biserica domnească.

În ziua înmormântării, 29 mai 1873, giulgiul care acoperea sicriul domnitorului era de fapt tricolorul țării cu monogramele „A. I. I”. O mare de oameni a înconjurat reședința sa din Ruginoasa, autoritățile estimând în jur de 30.000 de participanți, dintre ei majoritatea fiind țăranii împroprietăriți de Cuza cu pământ. De la București au venit Mihail Kogălniceanu, Vasile Alecsandri, Costache Negri și alți foști colaboratori. Îndoliata Doamnă Elena Cuza, înainte cu doi ani de sfârșitul ei pământesc, în 1907, după ce a reparat biserica de lângă palatul din Ruginoasa, a mutat osemintele defunctului soț într-un cavou în interior (puse într-o cutie de argint și apoi așezate într-un sicriu de stejar). În 1944, rămășițele pământești ale lui Cuza au fost strămutate la Curtea de Argeș, din pricina războiului; ulterior, în 1946, s-a făcut reînhumarea lor în biserica Mănăstirii Trei Ierarhi din Iași.

Din cuvântul rostit la funeraliile lui Cuza de Mihail Kogălniceanu, cel mai apropiat colaborator al Domnitorului, reținem doar un fragment: „Biserica zice: «Deșertăciunea deșertăciunilor, totul este deșertăciune»! Ei bine, îmi permit a zice cum că acest mare adevăr își are și excepția sa. Nu este în lumea aceasta totul deșertăciune, rămâne ceva statornic; rămân faptele mari care sunt nepieritoare, precum cele ale lui Alexandru Ioan Cuza”.

Nu demult am ajuns pe urmele lui Cuza în celebrul oraș universitar Heidelberg. Știind că acolo s-a stins vândutul domn, mi-am dorit să pășesc pe urmele lui. După ce am cunoscut parte din frumusețea și pitorescul așezării, după ce am admirat multe din vechile instituții eclesiastice și culturale ale Heidelbergului, l-am înțeles pe Cuza de ce a dorit să-și petreacă viața acolo. Doar dacă ne gândim la celebra Universitate „Ruperto Carola” din oraș, care a fost fondată în 1386, fiind cea mai veche universitate din Germania și a treia universitate fondată în Sfântul Imperiu Roman, realizăm cât de mult și-a dorit ca cei doi fii ai săi să se bucure de o educație aleasă.

Astăzi, „Der Europäische Hof” (Hotelul Europa), unde-și va fi avut vremelnic reședința primul domnitor al Principatelor Române unite și unde și-a început călătoria către Veșnicie, stă sfios în fața marilor clădiri ce-l înconjoară, prin arhitectură aducând ceva din zbuciumatul secol al XIX-lea. Este impresionant că undeva, în fața hotelului, într-un mic parc, este amplasată o statuie de-a Domnitorului care amintește trecătorilor grăbiți că acolo a locuit vremelnic și s-a stins fondatorul României moderne. Dezvelirea statuii a avut loc pe 3 iulie 2011, eveniment organizat de Asociația culturală „Alexandru Ioan Cuza” din Heidelberg. Donat de Consiliul Județean Prahova și Muzeul de Arheologie și Istorie Prahova, bustul a fost realizat de către sculptorul Constantin Ionescu din Ploiești. Presa vremii nota un gest emoționant al unuia dintre participanți la eveniment: a presărat la baza statuii o mână de țărână adusă de acasă.

Pe străzile ticsite de studenți și turiști ai Heidelbergului auzi cu ușurință și cuvinte românești, semn că mulți compatrioți vizitează, învață ori chiar muncesc în pitorescul oraș din landul Baden Württemberg. Nutresc speranța că mulți dintre ei vor ajunge să se reculeagă în fața statuii marelui domnitor, despre care istoricul Iorga spunea: „Cuza a fost un Domn care se cufunda bucuros în rândurile mulțimii ca să afle, ca să îndrepte, ca să pedepsească şi să mângâie, ca să miluiască pe ascuns de ochii lumii. Nimeni nu-şi făcea datoria mai viteaz, mai dispreţuitor de orice meschină prudenţă, mai înfruntător al celor mai straşnice primejdii, decât el. Prin gura lui nu mai vorbea un om ci, cum se cuvine pentru un stăpânitor de oameni, un neam întreg. Întruparea naţiunii era el în gând şi grai”.