În pridvorul deschis, precum și în latura nordică a bisericii, așteaptă „învierea morților și viața veacului ce va să fie” mitropoliții: Gavriil Calimachi (1760-1786), Leon Gheucă (1786-1788), Iacob Stamati (1792-1803), Meletie Lefter (1844-1848) și Sebastian Rusan (1950-1956). Dintre toți aceștia remarcăm în mod deosebit pe Mitropolitul Iacob Stamati sau Iacob al II-lea „Nemțeanul”, cum mai este cunoscut, de la a cărui moarte se împlinesc anul acesta 222 de ani. 

Ardelean de origine, Iacob Stamati a fost o personalitate cu preocupări culturale deosebite, bun gospodar, ctitor, donator și înzestrător al unor biserici (Biserica Banu din Iași) și sfinte mănăstiri (Neamț, Secu și Pocrov), însă prea puțin cunoscut nouă, celor de astăzi. Cu toate acestea, cine merge la mormântul său face cunoștință cu însuși mitropolitul, căci lespedea funerară de marmură, săpată cu litere chirilice și având însemele mitropolitane, oferă informații cu privire la viața și activitatea pe care a desfășurat-o, „cu timp și fără timp” (II Tim. 4, 2), într-o viață de doar 54 de ani. Astfel că, trecătorul grăbit poate citi următoarele: 

„Supt această marmură aliasă dintr-alte, să odihnește trupul mitropolitului Iacov Stamati, carele la anul 1749 în lume s-au născut și la anul 1764 aprilie 3, călugăr s-au făcut și în urmă dichiu sfintei Mitropolii vrednic au stătut, până când la anul 1782 dechemvrie 16, episcop  la Huș s-au suit. Pre carele milostivul Dumnezeu Acel prea înalt la anul 1792 iunie 21, la scaonul Mitropolii l-au înălțat; carile în curgere de 21 ani, ce au păscut turma Lui, cu bunătate săvârșit-au multe trebuincioase zidiri la Huș, la Niamț și la Iași, precum la toți place. La mart 9 1803, au împlinit ce(a) după lume obștească datorie, cu toată cinstea sa, într-a Moldaviei sfântă Mitropolie, precum vom urma și noi cești rămaș în lume. Primește Doamne, sufletul său la cerescul Tău bine, toți de obște ne rugăm zicând Dumnezeu să ierte ca și pe noi păcătoșii după faptele noastre să nu ne certe”. 

Ceea ce nu aflăm scris pe această lespede sepulcrală este dragostea cu care a îmbrățișat orice suflet creștinesc necăjit și întristat, mulți orfani, văduve și săraci ai târgului primind din mâinile evlaviosului mitropolit îndestulată milostenie. Unul din biografii săi, medicul personal, dr. Andreas Wolf, menționează că: „multe sute de văduve în mizerie și orfani au fost salvați de la inaniție[1] prin generozitatea sa. Fiice de boieri sărace, dar virtuoase, au primit de la el daruri de nuntă, de la 10 la 20 de pungi; […] Oriunde întâlnea nefericiți îi ajuta. Câți flămânzi n-a hrănit el, câți goi n-a îmbrăcat. Toate acestea le-a făcut fără zgomot, fără a-și da aerul unui binefăcător, fără a avea nevoie de mulțumirea celui care-l salvase”[2].

În purtarea sa de grijă i-a cuprins și pe preoții săraci. Biograful mai menționează faptul că, multora le ierta ploconul vlădicesc, iar altora le oferea ajutoare[3]. 

Cu toate că în viața sa a arătat mărinimie față de toți, fiind drept, înțelept, blând și milostiv, mitropolitul Iacob Stamati s-a confruntat și cu invidia și ura celor din jurul său, ajungându-se chiar să-i fie dorită moartea. Episodul din anul 1796 este ilustrativ în acest sens. Un mazil pe nume Teodor Beribu sau Toader Cheribău, după ce a pierdut mai multe procese în Divan a dorit să se răzbune pe membrii forului de judecată. Astfel, ascuns după scara palatului, atunci când Iacov a apărut, s-a repezit și i-a aplicat o lovitură de cuțit în abdomen provocându-i „o rană adâncă de două degete”. Lovitura ar fi fost mortală dacă centura lată de piele, pe care mitropolitul o purta pe dedesubt n-ar fi împiedicat pătrunderea mai adâncă a cuțitului. S-a dat imediat alarma și asasinul a fost prins, dezarmat și aruncat în temniță. Timp de șase săptămâni, doctorul Wolf împreună cu medicul italian Angelo Mencci și-au dat silința pentru îngrijirea ierarhului rănit[4].

Însă, cu toate acestea, mitropolitul nu și-a pierdut dragostea față de semeni și a cerut domnului de atunci al Moldovei, Alexandru Callimachi (1795-1799), iertarea făptașului, împlinind astfel cuvintele Domnului din Evanghelia Sa: „Iubiți pe vrăjmașii voștri, […] şi rugaţi-vă pentru cei ce vă vatămă şi vă prigonesc...” (Matei 5, 44).

După o perioadă de suferință (boala hidropiziei), trece la cele veșnice în seara zilei de 9 martie 1803, în ziua de pomenire a Sfinților 40 de Mucenici din Sevastia Armeniei, după cum aflăm scris atât pe piatra funerară, cât și pe o însemnare făcută pe o Biblie de-a mitropolitului: „s-au săvârşit la (ve)le(a)t 1803, la mart(ie) 9, marţi, în zăo(a) 40 de mucenici, la 9 ceasuri de noapte”[5]. Această însemnare a fost făcută de Iftimie Stamati, nepotul de la frate al mitropolitului. Plâns și jelit de popor, de „săracii și suferinzii pe care i-a sprijinit atât de mult”, a fost îngropat în scaun după tradiția în care erau înhumați arhiereii titulari, în pridvorul Catedralei Vechi „Sfântul Gheorghe”.

Veșnică să-i fie pomenirea din neam în neam!