Ziua de 6 martie, aparent una obișnuită, înscrie în calendarul istoriei românești recente o pagină tulbure căci, pe 6 martie 1945, în România se instala oficial primul guvern comunist, condus de Petru Groza, având deplinul sprijin sovietic – stat a cărui armată ne ocupase ţara în toamna anului 1944. Partidul Comunist Român şi-a făcut simţită prezenţa începând cu perioada interbelică, arogându-şi ca dată de înfiinţare 8-11 mai 1921, când la Congresul Partidului Socialist se decide transformarea acestuia în Partidul Comunist şi afilierea lui la Internaţionala a III-a. Cu alte cuvinte, partidul comuniștilor continuă linia celui socialist care, prin programul „Declaraţia de principii” din 22 decembrie 1918, se pretindea un partid de clasă, urmărind înlăturarea exploatării şi instaurarea dictaturii proletariatului. Infiltrat la început în amplele mişcări sindicale interbelice, care şi-au avut cauza în situaţia grea de după primul război mondial şi în crahul economic resimţit în întreaga lume, precum şi în cerinţa adoptării altor norme sociale, recomandate de noile realităţi de după război, Partidul Comunist Român nu a reuşit să intre în prima linie a politicii decât pe la sfârşitul celei de-a doua conflagrații mondiale. Perceput ca unul aservit puterilor străine şi în special Rusiei, el a fost lipsit de sprijinul larg al maselor, dar impus de bolșevici.

În ianuarie 1945, liderul comuniștilor români, Gheorghe Gheorghiu-Dej, convocat la Moscova, a primit sarcini precise de la Stalin, în vederea acaparării neîntârziate a puterii din România. Pe 24 februarie 1954 sindicatele, manipulate de comuniști, constituiți într-o coaliție, Frontul Naţional Democrat, au organizat o amplă manifestație împotriva guvernului. Folosindu-se de starea de nemulțumire a maselor, comuniștii au abătut cursul mitingului, împușcând pe câțiva dintre participanți. Acțiunea criminală a fost pusă pe seama guvernului în funcțiune care, chipurile, încerca să reprime mișcarea populară. Invocând nevoia unei medieri pentru a se restabili ordinea și a se evita un război civil, pe 26 februarie este trimis de urgență la București Andrei Vîșinschi, adjunctul ministrului de externe rus, Viaceslav Molotov.

Urmând mișelescul plan, Vîșinschi, în întrevederea cu suveranul român, i-a cerut în mod expres demiterea guvernului condus de generalul Nicolae Rădescu și numirea în fruntea Consiliului de Miniștri a lui Petru Groza. Deși inițial a refuzat, la presiunile și intimidările bolșevicilor, regele Mihai a acceptat guvernul condus de Petru Groza fără nici un reprezentant al țărăniștilor sau liberalilor (istoricii spun că în ultima întrevedere avută cu regele Mihai, Vîșinschi și-a permis să ridice tonul, să lovească cu pumnul în birou și să trântească ușa la plecare). Vîşinschi a mers până într-acolo încât l-a amenințat pe rege că, dacă nu acceptă un guvern Groza, „nu se va mai putea garanta pentru existenţa în continuare a României ca stat independent”.

În aceste condiții, în seara zilei de 6 martie 1945, Petru Groza depunea jurământul de credință în fața regelui Mihai I. S-a făcut astfel primul pas în instaurarea regimului totalitar de la noi. Al doilea, la fel de important, l-a constituit abdicarea suveranului, la 30 decembrie 1947. După această dată se poate vorbi de un regim totalitar de sorginte comunistă şi de inspiraţie sovietică, îndepărtat prin Revoluţia română din decembrie 1989.

Întocmai ca în Rusia, în România s-au folosit aceleaşi mijloace pentru controlul şi acapararea instituţiilor ţării, Biserica nefiind ocolită de atacuri grave. În privinţa ei, comunismul, urmând principiile revoluţiei bolşevice, care a împărtăşit modelul Revoluţiei franceze, intoleranţă şi prigoană sau moarte tronului şi altarului, va folosi forme diverse de prigoană, lovind din plin în toate aspectele şi compartimentele ei: ierarhie, preoţi, credincioşi, învăţământ religios, bunuri materiale, lăcaşuri de închinare, încercând să izoleze biserica de societate şi s-o aservească regimului. Biserica Ortodoxă, socotită „conservatoare” şi „reacţionară”, contrasta cu noul regim, de aceea trebuia să „sufere” o schimbare, recunoscută şi recomandată, de altfel, de comunişti.

Din faptele reprobabile la care a fost supusă Biserica, amintim: eliminarea învățământului religios din școli; interzicerea slujbelor în spitale, azile și cazărmi; suprimarea periodicelor bisericești ale eparhiilor; desființarea Facultății de Teologie din Suceava (fosta la Cernăuți), a patru Academii Teologice din Transilvania și Banat, precum și a seminariilor teologice ale eparhiilor din Muntenia și Moldova; oprirea catehizării tineretului. Curând după 1944, peste o mie de preoți ortodocși (lor adăugându-li-se și cei romano-catolici, greco-catolici și protestanți) au fost arestați, aruncați în închisori, trimiși să lucreze la canalul Dunăre-Marea Neagră, unii deportați chiar în Siberia; unii au murit acolo, iar cei mai mulți au fost eliberați abia în 1964. Dintre cei întemnițați în lagărele comuniste amintim câteva nume sonore din viața eclesiastică românească: Nichifor Crainic, Ioan Savin, părinții Dumitru Staniloae, Ilarion Felea, Arsenie Boca, Liviu G. Munteanu, părintele Ion V. Georgescu (deportat în Siberia), Antonie Plămădeală, viitorul Mitropolit al Ardealului, ierodiaconul Bartolomeu Anania, viitorul Mitropolit al Clujului și mulți alții. Dintre sutele de preoți întemnițați, unii au sfârșit sfârtecați de gloanțe. Marele mitropolit și patriot Visarion Puiu a primit condamnarea la moarte, în contumacie. În 1959 s-au desființat mai multe chinovii, iar în jur de 4000 de călugări și călugărițe s-au văzut izgoniți din mănăstiri.

Conform Institutului de Investigare a Crimelor Comunismului în Romania, în timpul regimului comunist, în cele 44 de penitenciare principale și 72 de lagăre de muncă forțată destinate deținuților politici au pătimit peste 3 milioane de români, dintre care 800.000 au murit. Între aceștia, peste o mie au fost preoți. V. Manea, în cartea Preoţi ortodocşi în închisorile comuniste, dă un număr de aproximativ 1500 de clerici, dintre care 21 episcopi ortodocşi, înlăturaţi abuziv din scaunele lor de către comunişti.

E bine să ne gândim mai mult și mai des la aceste pagini dramatice din istoria recentă a neamului nostru și să nu uităm nicicând de frații noștri, care au pătimit în timpul regimului totalitarist.