Ne aflăm în anul proclamat de Sfântul Sinod al Sfintei noastre Biserici Ortodoxe Române drept „An comemorativ al Patriarhului Justinian şi al apărătorilor Ortodoxiei în timpul comunismului”. Printr-o mult așteptată decizie, Parlamentul României, în 2011, a adoptat Legea nr. 247 pentru declararea zilei de 9 martie „Ziua Deținuților Politici Anticomuniști din Perioada 1944-1989”, act normativ care prevede ca dată de pomenire a celor care au și-au pierdut viața ca luptători împotriva comunismului să fie 9 martie a fiecărui an, ziua în care în calendarul nostru ortodox proslăvim pe cei 40 de Mucenici din Sevastia. Ținând seamă de această providențială asociere a celor două momente comemorative, Patriarhia Română a transmis Centrelor eparhiale îndemnul de a săvârşi în această zi slujbe de pomenire a celor care au pătimit în timpul regimului comunist ateu, apărând credinţa în Dumnezeu şi demnitatea neamului nostru românesc.

Să-i purtăm pe toți în pomelnicul inimilor noastre și să transformăm această zi într-una a recunoștinței ce le-o datorăm. Potrivit Institutului de Investigare a Crimelor Comunismului în Romania, în timpul regimului comunist, în țara noastră au existat 44 de penitenciare principale și 72 de lagăre de muncă forțată destinate deținuților politici în care au pătimit peste 3 milioane de români, dintre care 800.000 au murit. Vasăzică, pomenindu-i la dumnezeieștile slujbe, trebuie să ne și amintim de jertfa și curajul lor de lupta pentru propășirea valorilor spirituale și democratice în România. La nivel local, fiecare parohie sau mănăstire ar trebui să-și actualizeze (să inițieze, acolo unde nu sunt) pomelnicele cu eroii locali căzuți pe câmpurile de luptă în timpul Războiului de Independență sau în timpul celor două conflagrații mondiale. Lângă ei este demn să așezăm și pe acești frați români chinuiți și umiliți în lagărele de exterminare comuniste, pentru simplul motiv că nu se puteau despărți de Hristos și de Evanghelia Sa.

Urmând acestei inițiative, vă propun să cunoaștem câteva aspecte din multele suferințe pe care le-a îndurat în temnițele comuniste unul dintre acești luptători ai neamului românesc, Protosinghelul Nifon Corduneanu, renumitul cancelarist al marii lavre nemțene, dar și fost egumen al Schitului Vovidenia, între anii 1952-1957.

L-am cunoscut pe bunul părinte Nifon prin anii 1998, când primisem ascultarea la Casa Memorială Visarion Puiu și Muzeul Sadoveanu, aflate în spațiul monastic al Vovideniei. Dornic să descopăr cât mai multe din vremea șederii lui Sadoveanu la schit și, aflând din cartea vlădicului Timotei Aioanei, Schitul Vovidenia, tradiție și actualitate, că părintele Nifon a fost bună parte egumenul schitului, câtă vreme scriitorul poposea vara la Neamț, am purces sfios către chilia Cuvioșiei Sale. Mucalit și cu fața senină te întâmpina cu un fin surâs, dar și cu o vorbă, care se dorea a fi o săpuneală: „Iar ați venit pe capul meu! Da’ n-aveți treabă pe la casele voastre, bre?”. Pornite dintr-o inimă caldă, cuvintele dojenitoare se transformau într-un „bun venit” original rostit de către octogenarul călugăr nemțean. De mai multe ori am bătut la ușa Cuviosului Nifon, avid de a afla cât mai multe aspecte ale vieții călugărești de la schit din tulburea perioadă de după război. Încet, încet, Părintele a început să depene și alte amintiri din acele înlăcrimate vremi. Așa am aflat că, între anii 1959-1963, s-a numărat printre sutele de mii de români întemnițați. Îmi amintesc că, numai pomenind de atrocitățile suferite în temnița comunistă, fața brăzdată de ani și suferințe i se întrista, iar glasul-i devenea stins. Lacrimile îi umezeau ochii de un albastru intens, de credeai că tot cerul senin se oglindea în privirea sa. Ca mulți alți preoți și monahi care au trecut prin carcerele terorii, și monahul nemțean se ferea să dea detalii despre acei ai de mucenicie, și nu pentru că îi era rușine, ci pentru că nu voia să jignească spiritul neamului românesc cu astfel de amintiri feroce. Îmi spunea că a scris ceva gânduri din încrâncenatele răstimpuri, recuperate cu inspirată socotință de către Preacuviosul Părinte Benedict, starețul lavrei nemțene, în lucrarea sa de doctorat, Mănăstirea Neamț în perioada regimului comunist.

Din cele relatate, îmi amintesc de nedumirirea cu care Părintele Nifon a îndurat bătăile și umilințele la care a fost supus în temnița securității de Târgu Neamț și Bacău, unde a stat două săptămâni, cât timp a durat ancheta. Înfometat și lovit crunt, a fost mutat în închisoarea mare din Bacău, după ce a fost tuns și îmbrăcat în haine vărgate, având colegi de suferință mai mulți frați români din diferite zone ale Moldovei. Protosinghelul Nifon nu a renunțat niciodată la întâlnirile cu Hristos. Dimineața, devreme foarte, și seara, târziu, îngenunchea rostindu-și îndătinatele rugăciuni. Colegii de celulă l-au rugat să le spună cu glas, ca să audă și ei. Și uite-așa, carcera înghețată și insalubră a devenit o veritabilă chilie și fereastră către cer, în care deținuții își uneau vocile și lacrimile, nădăjduind în mila Cerescului Tată. După ce a fost târât și umilit prin tribunalul de la Bacău, i s-a „stabilit vina oficială”, aceea dea fi complotat împotriva ordinii sociale, fiind ostil noii cârmuiri politice. Au urmat alte și alte zile și luni de chin. Prima sărbătoare pascală petrecută în închisoare a fost de neuitat. Deși zăvorâți, bunii creștini, împreună cu preoții și călugării, deveniți ortaci întru chinuri, nu și-au lăsat și sufletele întemnițate. Părintele Nifon amintea că după pronunțarea sentinței a fost mutat într-o celulă mai „generoasă”, împreună cu alți 70 de deținuți, printre ei aflându-se și Arhimandritul Vasile Vasilache. Acesta, în dimineața Sfintelor Paști, a oficiat în surdină slujba Învierii Domnului, rostind chiar și o emoționantă predică celor 69 de colegi. Printre lacrimi și doruri de cei dragi, cu toții au cântat în șoaptă „Hristos a Înviat”. În vara aceluiași an, 1960, Părintele Nifon a fost mutat în sinistra închisoare Jilava, unde a fost iarăși bătut și umilit de către gardieni, iar după trei luni, transferat în colonia Luciu-Giurgeni din preajma Dunării, la munca câmpului. Din toamna lui 1960 până în mai 1961, deci în mai tot anotimpul rece, pe viscol și ger, Părintele Nifon, alături de alți mii de deținuți au lucrat la construirea unui dig, acolo lângă albia Dunării. Fiecare deținut avea sarcina să care cu roaba anumiți metri cub de pământ. Neîmplinirea sarcinii atrăgea crâncene bătăi din partea gardienilor iar dacă, într-o zi, cineva reușea să împlinească norma, în cea următoare, norma îi era mărită. Când gerul a făcut pământul ca de piatră, deținuții erau obligați să sape cu târnăcopul, pentru a-și împlini povara.

Multe astfel de întâmplări înfiorătoare le-a petrecut Protosinghelul Nifon Corduneanu, iar odată cu el și alte sute de mii de români, trecând prin același calvar. Abia în 1963, pe 20 septembrie, mult pătimitorul Părinte Nifon a fost eliberat și i s-a permis să se întoarcă la Mănăstirea Neamț. În chinovia sufletului său a trăit până în data de 9 aprilie 2004 când, parcă voind să arate cât de mult a pătimit în cei patru ani de detenție, îndelung răbdătorul călugăr a plecat din această viață chiar în Vinerea Sfintelor Pătimiri ale Mântuitorului Hristos. În săptămâna luminată când, după o veche tradiție, cerurile sunt deschise, un sobor de peste 50 de preoți și diaconi, în frunte cu Înaltpreasfințiul Părinte Ioachim, Arhiepiscopul Romanului și Bacăului, conducea până la bolțile Veșniciei pe Părintele Nifon Corduneanu, care a fost îndreptățit să rostească odată cu dumnezeiescul Pavel: „Lupta cea bună m-am luptat, călătoria am săvârşit, credinţa am păzit” (II Corinteni 4,7).