Și aceasta este viața veșnică... (Ioan 17, 1-13)

Fără dumnezeirea lui Hristos ne prefacem continuu că suntem oameni. Ne lipsește destinul și sensul împlinirii.

Chiar dacă avem de citit doar treisprezece versete din Capitolul al XVII-lea din Evanghelia de la Ioan în această Duminică v-aș ruga să recitiți întregul capitol. E duminica legăturii dintre Înălțarea Domnului și Pogorârea Duhului Sfânt. O Duminică- punte care ne arată în ce mod Domnul nostru Iisus Hristos mărturisește dinaintea Tatălui Ceresc despre noi, oamenii. În capitolul anterior Ioan, apostolul special al Celui ce merge spre Patimă și Moarte, ne aduce dinainte cuvintele Domnului prin care promite Ucenicilor venirea Mângâietorului (Ioan 16, 7-16). Le simte risipirea și trădarea (Ioan 16.32) știind bine că omul este demisionar prin fire (ascunderea lui Adam și Evei de la fața Domnului este în fiecare dintre noi, în fond). Ca Dumnezeu Întrupat spera să fi reparat în noi mecanismele acestea. Învierea abia va discerne în firea umană ce anume se poate vindeca prin har și ce anume va avea mereu nevoie și de efortul nostru pentru ca să se schimbe fundamental. Natura se restartează prin Înviere. Ca și cum Domnul Hristos reumple cartușul cu frumusețe al frumuseții. Omul nu. Domnul nu acționează împotriva voinței sale, a robului căruia îi redă libertatea. Capitolul din care citim acum ne dovedește că în buza trădării, pătimirii și morții, Hristos Dumnezeu ne ține partea. Paul Claudel scria că pe Cruce Hristos ține partea omului. Dar această mijlocire de iertare începe din culmea Muntelui Măslinilor. Această Curte de luciditate a Cerului.

Paginile acestea sunt extrem de importante pentru a înțelege Biserica. Modul în care osatura de umanism rugător se umple cu viață la Cincizecime. E un dialog al Proslăvirii. Tatăl Proslăvește pe Fiul și Fiul pe Tatăl sub arcada așteptării Pogorârii Duhului Sfânt. Numai o dată cu izvorârea Acestuia în miezul de gândire și trăire al Bisericii oamenii vor avea deplin deschisă Poarta de Aur a marelui templu al cunoașterii lui Dumnezeu în Treime slăvit, Tată și Fiu și Duh Sfânt. Acum, înainte de a fi dat ucigașilor, Domnul ține să se roage pentru Ucenici. Le dăduse cuvintele vieții veșnice. Dar ei trebuiau să lucreze cunoașterea, în împreună lucrare cu El, Dumnezeul cel Adevărat. Le dăruiește oamenilor Numele Lui. Căci repetat Iisus Hristos spusese Eu sunt- IHWH, Iahve. Eu sunt Cel ce este Calea, Adevărul, Viața...Ba chiar, în duminicile trecute, femeii din Samaria și orbului vindecat le răspunde cu aceste cuvinte: Eu sunt! Și li se arată. Li se descoperă. Pentru că nu ca să ascundă Treimea cea de o ființă venise Fiul ci ca să o arate. Să o facă vizibilă. Descoperită pentru ca firea umană să-i caute împreună-lucrarea întru îndumnezeire. Înălțarea Domnului, praznic ce ne este ecou Duminicii acesteia, arată care este punctul terminus al acestui efort. Locul cel de-a dreapta Tatălui unde se așază firea umană îndumnezeită. E greu de înțeles? Nouă da. Nouă care credem mereu și mereu că ni se cuvine totul. Nouă care judecăm fără să gândim și condamnăm fără să ne disciplinăm simțul critic ne pare nerelevant un astfel de proces al mântuirii.

Ceea ce ne lasă Hristos, de exemplu, nu este o ideologie. Textul reține cuvintele Sale: „Iar acum vin la Tine și acestea le grăiesc în lume, ca să fie deplină bucuria Mea în ei. Eu le-am dat cuvântul Tău și lumea i-a urât, pentru că nu sunt din lume, precum Eu nu sunt din lume. Nu mă rog ca să-i iei din lume, ci ca să-i păzești pe ei de cel-viclean” (Ioan 17, 13-15). Veți spune, cu rigoarea lumii de acum, că bucuria e prea la îndemână pentru a mai fi o promisiune. Dar priviți în jur. Luați seama că nu există bucurie dacă nu privești în Sus, unde se împlinește în Înălțare firea umană. Nu sunteți primii din istorie. De aceea e bine să reamintim, între Înălțare și Pogorârea Duhului Sfânt, Sinodul I de la Niceea (325). Aici se combate o erezie care cutreieră încă lumea. Inclusiv intelectuală. Mult mai subțire decât în vremea aceea. Este vorba despre arianism (de la Arie, preotul ce propovăduia această erezie). O erezie împotriva dumnezeirii Fiului lui Dumnezeu. Pe care îl socotea Arie, asemeni multor vectori de imagine astăzi, cel mult o icoană de moralitate și iubire. Un om special dar nu Dumnezeu. O învățătură ticăloșită de o întreagă panoplie de fracturi logice. Reaprinse din timp în timp. Deoființimea Fiului cu Tatăl nu este opțională pentru un creștin ortodox. Și nu numai. Cum închinarea la Treimea cea deoființă întru dumnezeire- cum minunat ne zice cântarea Vecerniei- nu este alternativă inventării unui dumnezeu ușor de digerat de mintea luminată de carte a omului. De unde și greutatea ca unii filozofi, chiar cu pretenții, de a se lumina în ce privește sensul prezenței lui Dumnezeu în lume. De unde greutatea celor care scriu, chiar împotriva Bisericii, să nu cadă în prostie. A înțelege lucrurile legate de Dumnezeu pare o provocare mare pentru foarte mulți dintre cei cărora li se pare că au înțeles lucruri și mai grele despre lume. În fața anarhiei de idei de acum- priviți la toată vâlva de informații abuzate de neștiință la vremea Covid-19 – care își permite să spună repetat că Biserica nu are Tradiție o trimitere la Sinoade nu strică. Reamintim că primul Sinod ecumenic a avut la 325 (Niceea) dar și că primul sinod cu adevărat, numit și Apostolic, a avut loc în anul 70. La Ierusalim. Hristos Domnul ne dă cuvintele vieții veșnice dar depinde de noi și numai de noi, de luciditatea noastră pastorală și intelectuală ca acest cuvinte să te ducă la cer, de-a dreapta Tatălui și nu în rovinele tătucilor ideologici. Cu atenția Sa Domnul a prevăzut lucrarea vicleniei împotriva rațiunii noastre luminate de credință. Și de aici nevoia absolută a Pogorârii Duhului Sfânt.

De aceea cred că a cunoaște pe Dumnezeu ține mai mult decât de lectura în tihna unei după-amieze, oricât de lungă ar fi după-amiaza aceea, a textelor Scripturii. Nu ține nici de citarea textelor. Îmbibat în Duhul întâlnirii liturgice, aprofundat în vestigiile Scripturii și artefactele gândirii patristice (exprimate în text liturgic, canoane, scrieri ale Părinților Bisericii) omul-rugător se apropie, smerit și bucuros, de darurile lui Hristos. Acesta Însuși pentru a deschide parcă puterea de înțelegere a propriilor Săi Ucenicii, Se roagă, pătimește, moare, învie, se înalță la Cer. Semn că nu avem de a face cu descinderea într-o bibliotecă și atât. Poate de aici greutatea incredibilă a celor care nu cred de a fi bucuroși. Bucuria este în fond căutarea frecvenței lungimii de undă de cunoaștere a dumnezeirii care face comunicarea posibilă. Fără dumnezeirea lui Hristos ne prefacem continuu că suntem oameni. Ne lipsește destinul și sensul împlinirii. Aceasta este viața veșnică. Care nu este un rest de viață, ci deplinătatea ei.

Sursa: tribuna.ro

De la același autor

Ultimele din categorie