O Evanghelie emoționantă se deschide dinaintea ochilor noștri. Aș îndrăzni să spun că este un text despre noi, oricare dintre noi, la vremea în care...  nu vedem. Suntem deseori la câte o margine de drum și nu știm, chiar nu știm încotro să apucăm. Avem sentimentul că suntem orbi, nevăzători, deși vedem în trup. Dacă ne rămâne o fărâmă de luciditate sufletească, strigăm asemeni orbului din Ierihon, din tinda Ierihonului – „Iisuse, Fiul lui David, miluiește-mă!” (Luca 18, 38). Doar și noi auzim des despre Acesta că trece prin viețile celor din jur, străbate Orașul în care viețuim. Și noi cerșim, deseori, pe la marginea drumurilor vieții o clipă de sănătate, un plan de viață împlinit, o deschidere de orizont, o întâlnire cu oameni de calitate... Mereu cerem, cerem, cerem. Omul-cerșetor de hrană pentru supraviețuire din Evanghelia aceasta ar trebui să ne fie dascăl în a învăța să cerem. Pe când este la margine de drum și în nevoie, cere pâine ca să aibă viață. Când află că pe drum trece Pâinea Vieții cere Lumină. Inteligent, cheamă pe Hristos prin cuvintele rugăciunii pe care, cei care așteptau să vină Mesia îl invocau pe Mesia. „Vino, Fiule al lui David...” era echivalentul în rugăciune a ceea ce rostim noi în deschiderea ritualului creștin: „Împărate Ceresc...”. Era un soi de rugăciune a așteptării. Pe care orbul, deși nu vede, o adresează exact Celui Așteptat. Iar Acela nu se mai lasă așteptat.

Întreg capitolul 18 de la Luca este despre stăruință. Capitolul așa se și deschide, cu pilda văduvei stăruitoare (Luca 18, 2-8) și întărește rostirea dintâi cu o a doua pildă – mult mai cunoscută nouă – aceea a vameșului și fariseului (Luca 18, 9-14) pe care o rostește „către unii care credeau că sunt drepți și priveau cu dispreț pe ceilalți” (Luca 18, 9). Apoi, același capitol evanghelic ni-i aduce dinainte pe copii ca model de „acceptabilitate” în Împărăția lui Dumnezeu (Luca 18, 15-17) și cu lămurirea adusă unui dregător despre cum se ajunge în Împărăția lui Dumnezeu (Luca 18, 18-27) și lui Petru cu privire la jertfa însoțirii Lui (Luca 18, 28- 30). Prefață, însă, vindecării orbirii omului cerșetorului din drumul Ierihonului este un text despre Patima Mântuitorului la Ierusalim – o a Treia Vestire în Luca – care împlinește fundamental icoana lui  Mesia venit în mijlocul oamenilor.

Aș îndrăzni un scenariu. Dacă orbul, să spunem, nu neapărat este așa, ar fi fost martor la tot ce ne oferă lecturii Luca în capitolul 18? Ar fi înțeles că nici măcar un judecător nedrept nu poate refuza rugămintea stăruitoare a unei amărâte cerșetoare de dreptate. Apoi ar fi auzit că stăruința femeii se regăsește în vameș care, în plus, are și o atitudine smerită. Iar stăruinței lui smerite ar fi auzit că i se adaugă incisivitatea nevinovată a copiilor, model de alergare la Împărăție (gureși, dar mai eficienți decât mulți). Pe lângă aceste modele de insistență se adaugă înțelegerea că bogații nedarnici nu se mântuiesc. Și nu, nu s-a gândit că sărac fiind, cerșetor, se află în afara ispitei, pentru că mereu în viață descoperi măcar un om mai sărac decât tine. Și nu neapărat în bani. Apoi a auzit cum Hristos promite celor ce-l urmează – ideea că este la margine de drum ne arată că l-a întâmpinat – primesc și ei răsplată, iar răsplata e legată de un moment ce se va petrece la Ierusalim, acolo unde Fiul Omului împlinește „cele scrise de prooroci” (Luca 18, 31). Orbul vede deja, trebuie să recunoaștem. Pentru că tot ce aude activează în el chestiuni pe care le acumulase în timp prin auzire și ascultare.

Țineți minte, desigur, că Duminica trecută am fost martorii leprosului care cere milă, o află și mulțumește (Luca 17, 12-19). Niște oameni-vaiet care se întâlnesc cu Dumnezeu Cuvântul. Și sunt vindecați. Nu doar de lepră, ci și de mentalitatea celor din jur, care-i socotea, cum altfel, pierzători ai vieții. Unul se întoarce să mulțumească. Căutând la Domnul îl identifică drept Mesia, Cel așteptat – dialogul cu femeia cananeancă la fântâna lui Iacob ne întărește gândul – și de samarineni. Orbul de azi seamănă teribil cu ei. Numai la Dumnezeu mai are nădejde. Ca noi toți când nu uităm de unde ne vin, de fapt, vindecările. Dialogul cu Hristos e scurt. Domnul îl întreabă: „Ce voiești să fac?” Iar orbul, care știe de-acum că de vreme ce a răspuns Omul-chemat e Omul-Numit Fiul lui David adică Mesia, cere imposibilul. Să vadă. Răspunsul Mântuitorului e ferm ca omul care cere răspuns: „Vezi!” Și argumentul – ca în cazul leprosului mulțumitor – e limpede: „Credința ta te-a mântuit!” Credința care nu înseamnă doar să știi că Hristos e Dumnezeu, ci și să folosești această știință în vederea mântuirii întru Împărăția lui Dumnezeu. Pentru că suntem – din nefericire – din acel soi de ființe care nu credem ce vedem și vrem dovezi și acolo unde ele sunt elocvente, la îndemână. Uneori ne inundă.

A crede nu înseamnă numai a ști, ci și a admite că din ceea ce știi îți vine mântuirea. Vindecarea orbirii. Nu știu dacă orbul odată ajuns văzător a mai cerșit pe marginea drumului. Văzând nu s-a îmbogățit, dar a primit posibilitatea să trăiască normalitatea omului aflat în căutarea mântuirii. Sau, cum spunea Cuvioasa Xenia, cea dintâi stareță a mănăstirii Sfântului Nectarie din Eghina și ucenică a acestuia în ciuda faptului că era nevăzătoare: văd cele nevăzute cu puterea Celui care mi-a dăruit puterea de a trăi Taina Împărăției! De altfel ei i se arată Sfântul Nectarie chiar în seara în care murise, vestindu-i taina morții sale, cu mult înainte ca telegrama să ajungă în mănăstire. Așa lucrează Hristos, Iisus Mesia. Pune darurile Împărăției Sale la îndemâna vieților noastre ca să înțelegem în ce fel ne vom împlini veșnicia.

Orbul, văzând, merge după Hristos, slăvind pe Dumnezeu pentru minunea Luminii din viața lui. Nu vrea să piardă plata apostoliei pe care o auzise – mai înainte de a fi vindecat – tâlcuită de Hristos lui Petru și ucenicilor (Luca 18, 29-30). Un orb vindecat care nu pierde din vedere ceea ce-i activase credința: viața veșnică. Poate că e timpul să înțelegem în ce fel vindecările noastre ne îndepărtează de Hristos în vreme ce suferirea în credință a neputințelor ne umple de lumină. Nu. Nu-i musai să suferim pentru a fi în Împărăție. Dar e musai să ne vindecăm de orbirea sufletului ca să nu uităm de Patima lui Mesia Iisus care ne vindecă de moarte. Pe noi, orbii care cerșim la margine de drum ca la o margine de viață.

Sursa: tribuna.ro