Am parcurs împreună în ultimele duminici o serie de întâlniri la limită între Vindecător și bolnavi ori demonizați, între Cel ce vine întru numele Domnului și tristețea vindecată prin puterea Iubirii. Mereu la vreme de vară, când privim la pâinea și vinul toamnei, dinaintea sufletului ni se așează această înmulțire a pâinii din Evanghelia de la Matei (14, 14-24). Minunea înmulțirii pâinilor începe tot prin vindecarea minunată a unor bolnavi. O mulțime mare. Par întârziații la vindecările din episoadele evanghelice anterioare. Știm, ca și acolo, că nu boala lor e determinantă în reacția Mântuitorului, ci mila Lui. O milă infinită pe care o simțim și astăzi. Mult de lucru veți zice, iar Evanghelistul Matei subliniază aceasta arătând că „s-a făcut seară” (versetul 15) și că locul pustiu făcea ca timpul trecând să fie vremea eliberării mulțimilor spre a-și cumpăra de mâncare. Ucenicii cer Mântuitorului să slobozească oamenii, deloc puțini, să cumpere de mâncare. Teoretic era limpede deznodământul unei astfel de zile. Era firescul unui capăt de zi. Era firescul dintr-o zi plină de vindecări și o să explic pornind de la o imagine creată, minunat, de doamna Olga Greceanu în romanul Jutabel-Ben-Eberdin Capernaum (Deva, 2012). Ea explică printr-o metaforă extrem de realistă icoana unei zile în care Domnul Hristos vindecă bolnavii în Capernaum. Ori aici, aproape de locul unde se retrăsese să se adune în rugăciune, punct în pustie - identificat de către unii specialiști chiar cu niște peșteri ale locului care vor deveni puncte de referință ale spiritualității creștine din zonă - după text înțelegând că nu era foarte departe de cetatea Sa. Ne spune scriitoarea româncă cu limpezime că fie vorbim despre curtea casei soacrei lui Petru, fie că ne gândim la țărmul portului înmiresmat de pește al Capernaumului, fie că vorbim de locul acesta, unde avea să înmulțească pâinile. Toate arătau, la capătul zilei, asemenea unui salon de spital militar la vreme de război. Plin de bandaje și tărgi la care renunțaseră că de acum le mergeau bolnavii pe picioare, salon plin de mireasma puroiului învins. Însă plin și de bolnavi însănătoșiți, dezorientați oarecum. Cei care am trecut printr-o boală grea care te ține vreme îndelungată la pat, știm că am reînvățat două lucruri fundamentale: mersul și hrănirea. 

De ce oamenii nu aveau mai mult de mâncare? E simplu. Pe de o parte suntem la capătul unei zile lungi, plină de emoții și vindecări. Bolnavii, pe când erau aduși la Hristos, nu prea se înghesuiau să mănânce. Știm până astăzi, semn că omul nu se schimbă în fiziologia bolii precum ne mint unii, că unui bolnav nu-i arde de mâncare. Oamenii veniseră, sunt convins, cu oarecare alimente, dar  porționând pentru ei, sănătoșii. Cum am spune astăzi: „bolnavii nu erau trecuți în norma de hrană”. Ori aici este cheia răspunsului Domnului Hristos către ucenicii Săi: „Dați-le voi să mănânce!” (Matei 14,16). Fiți voi hrana de care au nevoie, fiți voi pâinea lor!

Când ucenicii îi spun Domnului că nu au decât cinci pâini și doi pești, în mod cert cantitatea nu avea importanță. A căpătat importanță legând exegeza de Legea Vechiului Testament ori de interpretările alegorice ale cifrelor, dar la momentul materializării înmulțirii pâinilor cert era prea puțin pentru un număr atât de mare de oameni. Sunt cinci pâini la cinci mii de bărbați, în afară de femei și copii. Douăsprezece coșuri pline de rămășite de pâine, vorbim de firimituri, arătând astfel că hrana e mai presus decât alimentul. Ce face specială pâinea aceasta? Doar faptul că preînchipuia Liturghia ar fi fost de ajuns. Pentru că gesturile Mântuitorului - așezarea mulțimilor pe iarbă, luarea pâinilor, privirea înălțată la cer, binecuvântarea, frângerea și dăruirea pâinii către ucenici care o duc oamenilor vor rămâne, pururi, gesturi liturgice depline - duc nu doar spre un aspect de mistică a înmulțirii pâinilor, ci și la ceva mai mult. La înțelegerea ascezei primirii pâinii înmulțite, la înțelegerea nevoii de disciplină în comuniune și de comuniune într-o atentă ierarhie a cunoașterii Adevărului. Ce ne spune Hristos Domnul este simplu. Unde este Hristos, este pâine. Și, în același sens, unde este pâine, este Hristos. 

Domnul se numește pe Sine Pâinea vieții, cea coborâtă din Cer pentru a hrăni motivarea căutării noastre cerești. Un cer fără hrană nu interesează sufletul flămând. Deseori am auzit că îndestulații nu ajung în Rai. Dar trebuie să știm că nici cei înfometați de nemuncă și lipsa luptei cu nedreptatea nu sunt alta decât niște oameni săturați de demotivare. Ce spune Domnul Hristos prin această înmulțire de pâine este că ne este la îndemână și ca Hrănitor, nu doar ca Învățător ori Vindecător. Nu oferă pâinea prin magie, din nimic, ci din munca reală a unor oameni, din puținul purtat de ei pentru propria lor hrană și pentru îndulcirea bolii celor ce-i însoțeau. Oferă prin mâinile Sale comunității „spitalului” ce tocmai se transformase în „cantină” în numele Iubirii. Nu știu de ce, dar cred că ucenicii nu avuseseră curaj să-i întrebe pe oameni dacă aveau ceva de mâncare. Priviseră și înțeleseseră că se născuse o nevoie în plus. Credeau că oamenii trebuiau să aducă pâine oamenilor, pe când Domnul ne dovedește că El este în fiecare firimitură dăruită celuilalt, fratelui de aproape ori departe. Coșurile pline ne dovedește că Mântuitorul nu s-a zgârcit în a dărui din preaplinul pâinii lor, pâinea Sa. Este ceea ce rezumăm noi în Liturghie atunci când spunem: „Ale Tale dintru Ale Tale, Ție îți aducem de toate și pentru toate!”. Real aducem prescură, vin curat și apă la Altar - însoțindu-le cu tămâie, ceară și numele noastre ca persoane aflate în comuniune cu El și unii cu alții - și Îl primim pe El, Pâinea vieții! Apa cea Vie! Tămâia nestinsă de foc și Duh. Dar tot ce aducem sunt semnele modului în care Dumnezeu ne dăruiește cele ale vieții, sunt semnele vitalității muncii noastre. Poate învățăm că nu despre cumpărarea pâinii și a peștilor vorbește Hristos, cât despre modul de a ne pune „puținurile” laolaltă  pentru a fi „multul” înmulțit de El. Mult prin El, puțin mereu prin noi. 

La vremea serii aceleia s-a născut în gândul omului ce iubește Împărăția cerurilor taina bucuriei de a descoperi pâinea celuilalt ca fundament al pâinii tale prin mâna lui Dumnezeu. Niciunul nefiind de prisos în dăruire pentru ca Darul să fie deplin. 

Oamenii se vor fi topit de bucurie și incredibila iubire pentru Hrănitor. Nu pentru a rezolva problema pâinii ca aliment cotidian se arăta Hristos dispus să o înmulțească, ci pentru a descoperi valoarea pâinii cerești, ca aliment pământesc cu gust de Cer, de comuniune. Nu pentru a crea o nouă partidă religioasă - a leneșilor cu ifose religioase - frânge Domnul pâinea, ci pentru a-i învăța pe oameni că unde este pâine, este și El și unde este El, este mereu Pâine. Cine trăiește destul pentru a vedea viața, înțelege că nu despre un laborator care feliază pâine și produse de pește ne vorbește Domnul, ci despre pâinea cea de toate zilele care este responsabilitatea Lui, dar trece prin mâinile noastre și apoi, prin rugăciune și har, se reașază înaintea noastră în fiecare Liturghie, dinaintea fiecăruia dintre noi. 

Silirea ucenicilor să urce în corabie (versetul 22) este un apel la Apostoli de a nu se entuziasma fals, crezând că munca lor a luat sfârșit. De altfel, următorul episod evanghelic (Matei 14, 23- 33) – umblarea pe apele mării în furtună – ne dovedește. Când ai Pâinea cu tine, ai mereu furtună împotriva ta. Dar și pe El, potolitorul furtunii Care frânge pâinea și o dă mereu, Trupul și Sângele Său.