Când prăznuim Înălțarea Domnului, dacă ar fi să vorbim în termeni feroviari am putea spune că ne aflăm la capăt de linie. E ziua în care se încheie lucrarea mântuitoare a lui Dumnezeu-Omul. Și nu doar mântuitoare, ci și îndumnezeitoare. De-a lungul unui an liturgic, la praznicele împărătești ale Domnului, când se rostește formula de la finalul slujbei – care se numește apolis sau otpust – se zice despre lucrările Sale că le-a făcut „pentru mântuirea noastră”. Excepție face apolisul Învierii, dar și acolo se subînțelege că acel „cu moartea pe moarte călcând” e tot pentru noi și pentru a noastră mântuire sau izbăvire din legătura păcatului și a morții. Doar la sărbătoarea Înălțării nu se menționează nimic despre mântuire: „Cel ce întru slavă S-a înălțat de la noi la ceruri și a șezut de-a dreapta lui Dumnezeu-Tatăl, Hristos, adevăratul nostru Dumnezeu...”. Nu e deloc întâmplător faptul că la această ultimă, cronologic vorbind, sărbătoare, Înălțarea Domnului, nu mai este invocată mântuirea ca scop al lucrării Fiului lui Dumnezeu în lume.

Cuvântul mântuire înseamnă dezrobire, eliberare, dar și renaștere sau rezidire. Mântuirea implică, așadar, scoaterea omului de sub robia diavolului, desfacerea de legătura patimilor, curățirea de păcate, dar și restaurarea lui, re-crearea lui în conformitate cu gândul lui Dumnezeu. Însă „a mântui” se mai spune și când e vorba de a termina sau isprăvi o lucrare. În vremea copilăriei mele, la țară auzeam adesea oamenii spunând pe câmp: „am mântuit aici (treaba)”. Adică s-a încheiat o lucrare. Dacă însă cineva își făcea în mod superficial datoria, repede și fără nici un chef, despre acela se spunea că a lucrat „de mântuială”.

Revenind: de ce cuvântul mântuire nu apare taman la capătul lucrării... mântuitoare a Domnului pe acest pământ? Ce se întâmplă diferit la momentul Înălțării Lui la ceruri față de celelalte momente din parcursul existenței Sale pământești?

Explicația ar fi că, spre deosebire de celelalte etape cuprinse între Buna Vestire și Înviere, la Înălțare accentul cade pe îndumnezeirea omului. În sens larg, între mântuire și îndumnezeire există un soi de suprapunere. Nu te poți elibera de păcat decât dacă te unești cu Dumnezeu (adică punând început îndumnezeirii) și nu te poți îndumnezei decât dacă te eliberezi de toată legătura pătimașă. Dar în sens strict, putem vorbi de lucrarea de îndumnezeire ca parte finală, ca desăvârșire sau încununare a mântuirii. 

Înălțarea consfințește îndumnezeirea firii omenești asumată de Fiul lui Dumnezeu prin întruparea din Fecioara Maria. Această fire omenească, trup și suflet, este așezată „de-a dreapta lui Dumnezeu-Tatăl” și rămâne acolo în veșnicie. Ca Dumnezeu, Fiul nu a plecat niciodată de pe Tronul Dumnezeirii. În timpul Sfintei Liturghii se rostește această formulă paradoxală, dar care surprinde divino-umanitatea lui Iisus Hristos: „În mormânt cu trupul, în iad cu sufletul, ca un Dumnezeu, în Rai cu tâlharul și pe tron împreună cu Tatăl și cu Duhul ai fost Hristoase, toate umplându-le, Cela ce ești necuprins”. Acolo de unde nu a plecat niciodată, la Înălțarea Sa, Domnul duce firea omenească unită cu cea dumnezeiască și o așază pe Tronul Sfintei Treimi. De aceea, această sărbătoare este considerată o încununare a tuturor celorlalte praznice împărătești. Se împlinește, prin Înălțare, scopul pentru care Dumnezeu l-a creat pe om, se deschide calea ca omul să devină dumnezeu după har.

Sfântul Apostol Pavel învață că „Hristos este cap Bisericii, trupul Său, al cărui mântuitor și este” (Efeseni 5, 23). Dacă pe Tronul Sfintei Treimi este așezat Capul Bisericii, se înțelege că și Trupul Său tot acolo ar trebui să fie. Adică și fiecare dintre noi, cei ce „suntem mădulare ale Trupului Lui” (Efeseni 5, 30). Acest lucru ne este promis, de altfel, în cartea Apocalipsei: „Celui ce biruieşte îi voi da să şadă cu Mine pe scaunul Meu, precum şi Eu am biruit şi am şezut cu Tatăl Meu pe scaunul Lui” (3, 21).

Mitropolitul Hierotheos Vlachos consideră că toate praznicele împărătești „sunt unite între ele și nu se poate să acordăm o importanță mai mare unuia sau altuia dintre ele. Totuși, în funcție de receptarea lor de către om, putem să observăm anumite diferențe, având în vedere faptul că, de-a lungul vieții duhovnicești și pe parcursul urmării lui Hristos, există un traseu ascendent. Mai întâi, ne naștem în Hristos, după aceea biruim stăpânirea diavolului și înviem, iar în cele din urmă putem să trăim îndumnezeirea. Sfinții Părinți leagă sărbătoarea Înălțării de îndumnezeirea omului” (Arhim. Hierotheos Vlachos, Predici la marile sărbători, Editura Cartea Ortodoxă/ Editura Egumeniţa, Galaţi, 2004, p. 257).

Cum reacționăm noi când auzim de îndumnezeire? De regulă, ca la ceva cu totul străin, ba chiar imposibil de atins. De aceea ne este greu să prețuim cum se cuvine Înălțarea sau, în orice caz, nu o facem așa cum receptăm celelalte mari sărbători sau lucrări ale Domnului. Crăciunul ne înduioșează, Boboteaza ne motivează, Învierea ne uimește. Or, Înălțarea ne responsabilizează, ne intrigă, ne provoacă în sensul cel mai deplin și curat al cuvântului. La toate celelalte sărbători privim parcă mai cu drag căci avem, după cum pricepem noi, un folos, „ne iese un ceva palpabil” – ca să vorbim în termeni comerciali. Dar, de la praznicul Înălțării parcă ne ferim repede privirea și chiar o coborâm, ca nu cumva să amețim văzând la ce demnitate suntem chemați, cam unde e ridicată ștacheta creștinului autentic.

Însă taman acum e momentul să aprindem în inimi și mai mult râvna de a-L urma pe Hristos până la capăt – adică până la Tronul Sfintei Treimi. Să înțelegem că a ne plânge păcatele, a ne curăți sufletul, a cultiva virtuțile nu sunt decât ca niște motoare bune de aprins racheta unei pocăințe ce ar trebui să ne desprindă de cele pământești pentru a ne propulsa spre cele cerești. Locul nostru nu este nici în această „vale a plângerii” unde ne aflăm acum, dar nici înapoi în Edenul originar sau în grădina paradisiacă, cea de la început. Locul nostru este cu Dumnezeu, în Dumnezeu. Ne învață și Psalmistul, când exclamă: „Fericiţi sunt cei ce locuiesc în casa Ta; în vecii vecilor Te vor lăuda! Fericit este bărbatul al cărui ajutor este de la Tine, Doamne; suişuri în inima sa a pus, în valea plângerii, în locul care i-a fost pus. Că binecuvântare va da Cel ce pune lege, merge-vor din putere în putere, arăta-Se-va Dumnezeul dumnezeilor în Sion” (Psalmi 83, 5-8). Or, dacă în Vechiul Testament, când Raiul era închis și tot sufletul se ducea după moarte în iad (adică în șeol sau „locuința morților”), dacă atunci exista o nădejde atât de luminoasă, cu atât mai mult ar trebui noi, creștinii de azi, să cutezăm a privi mai cu încredere spre Cerul Înălțării.

Dar cum să atingă inima noastră o astfel de chemare, când noi trăim în epoca în care ne-am cam obișnuit să lucrăm tot mai puțin la cele duhovnicești, să avem așteptări din ce în ce mai mici de la viață – căutând „refugiu” în spații virtuale, resemnându-ne adesea în fața greutăților și fugind de responsabilități, mai degrabă decât să ne asumăm eroic planul lui Dumnezeu pentru noi? Oare întâmplător a rânduit Biserica să cinstim la Înălțarea Domnului și pe eroii neamului? Nu cumva pentru a primi imbold, pentru a căpăta sau a ne înnoi curajul de a lupta și de a ne jertfi și noi precum acești înaintași ai noștri? Se cere de la noi eroism duhovnicesc, da. Și ne sperie acest lucru pe noi, cei ce suntem tot mai căldicei și mai înșurubați în zona noastră de confort, ca să nu spun chiar oploșiți în culcușul ego-ului nostru. 

De ce trebuie să așteptăm să vină necazuri și boli peste noi, pentru a înțelege că e greșită alegerea noastră, că nu e locul nostru în cele de jos? De ce să nu privim acum la Domnul Care ne binecuvintează în timp ce Se înalță „întru slavă” – adică ne arată prin aceasta că avem binecuvântare nu doar pentru a ne izbăvi de cel viclean și pentru a fi un pic mai buni azi decât ieri, ci că avem de la El putere „să ne facem fii ai lui Dumnezeu” (cf. Ioan 1, 12)? 

Un prim pas ar fi acela de a exorciza din vocabularul nostru cuvântul „neputință”. Da, suntem neputincioși și cădem adesea. Dar nu ne putem ridica și rămâne statornici tocmai pentru că nu înțelegem că puterea vine de la El, Cel care veghează mereu asupra noastră, gata mereu să intervină dacă-L chemăm și-L primim în viața noastră. Nu avem, ca atare, dreptul să ne plângem că suntem „neajutorați” sau „orfani”.

Al doilea pas – ridicarea privirii spre Cerul ce se deschide în inima noastră, în acel „înăuntru” în care se află „Împărăția lui Dumnezeu” (cf. Luca 17, 21). Faptul că, după Înălțare, în loc să fie triști că a plecat dintre ei Hristos, dimpotrivă, apostolii și cei împreună cu ei „s-au întors în Ierusalim cu bucurie mare” (Luca 25, 52) se explică prin aceea că ei nu se simțeau părăsiți, ci simțeau că Hristos Care fizic le era exterior înainte, acum le devenise duhovnicește interior. Cu adevărat, ei nu se simțeau „orfani” (cf. Ioan 14, 18), ci acum așteptau să vină „Celălalt Mângâietor” (cf. Ioan 14, 16), fapt ce s-a petrecut peste alte zece zile, la Cincizecime.