Dar după două-trei zile aud o voce cunoscută care mă striga:

- Haralambie, stareţul a spus să cobori.

Dacă vă voi spune cât de mult m-am mâhnit când am auzit porunca de a coborî, nu mă veți crede. Dar nu puteam face altfel, căci mă aflam în ascultare. După ce am coborât, m-am dus la stareţ cu capul plecat, dar fiindcă schimbarea chipului meu era atât de vădită, acela m-a întrebat:

- Haralambie, vreau să-mi spui adevărul! Acolo unde te-am trimis este Rai sau nu? Iar eu, cu capul plecat şi cu ochii plini de lacrimi, i-am răspuns:

- Da, Gheronda, într-adevăr este Rai.

Atunci stareţul nu s-a mai putut abţine, ci m-a îmbrăţişat şi m-a sărutat. De obicei, stareţul se purta cu noi cu asprime, însă uneori, atunci când vedea sporire duhovnicească la călugării lui, nu se mai putea stăpâni din pricina bucuriei şi ne arăta adevăratul lui sine. Ne îmbrăţişa şi din pricina emoţiei nu-şi putea stăpâni lacrimile.”

(Monahul Iosif Dionisiatul, Starețul Haralambie – Dascălul rugăciunii minții, trad. și ed. de Ieroschimonah Ștefan Nuțescu, Editura Evanghelismos, București, 2005, pp. 57-58)