În momentul în care îl scoatem pe Dumnezeu din cotidian ajungem să vorbim de sinucidere, babilonie şi hoţie. Totuşi, nu suntem un neam de sinucigaşi, de nebuni sau de hoţi, chiar dacă de la Decebal până astăzi săbiile şi gloanţele ne-au însoţit, chiar dacă de la Socrate până adineauri ghilimelele au fost şterse, chiar dacă de la Sodoma şi Gomora până la Parada Gay, după o profeţie vechi testamentară: vai peste vai şi veste peste veste, legea a pierit de la preot şi sfatul de la cei bătrâni (Iezechiel 7, 26).

Avem şi noi câte un Iuda al nostru, care, în loc să-şi recunoască vina şi să-şi primească penitenţa, vrea să-şi ia viaţa, dovedind că întotdeauna a râvnit la bunurile Altuia, încercând prin acest gest păgân să-L exproprieze chiar şi pe Dumnezeu din Dreptul Lui asupra Începutului şi Sfârşitului. Păcat că aici s-a văzut de către unii, acel act de înaltă demnitate umană (sic!). De un astfel de om, sau de astfel de oameni, trebuie să te temi pentru că ei pot şi sufletul şi trupul să le piardă în gheenă (Matei 11, 28).

Se spune că Vincent van Gogh s-a împuşcat la marginea unui câmp, s-a întors apoi la hanul unde era cazat şi s-a culcat. Ultimele lui cuvinte au fost: tristeţea va dura veşnic. Adevărat. Asupra familiei sinucigaşului tristeţea durează veşnic. De fapt nu numai aici. Tristeţea aceasta durează de la Iuda şi va dura mult timp asupra neamului creştin care şi-a uitat Învierea într-un buzunar ascuns al Istoriei.

Babilonia a început de la un Turn, ca instituţie. Oamenii de atunci au vrut, repede, să ajungă la Dumnezeu. N-au reuşit pentru că nu s-au înţeles. Astăzi nu mai vor să ajungă la Dumnezeu şi tot nu se înţeleg. Se grăbesc. Trăim într-o lume în care graba i-a cuprins pe toţi. Toţi aleargă, care-ncotro, ca nişte furnici care au doar picioare, pentru a ajunge, unde?! Într-un muşuroi de Neant. Pentru a ajunge la Dumnezeu trebuie să trăieşti cu un permanent dor de Dumnezeu, să ai stare de Dumnezeu, să-ţi aşezi sufletul pe un scaun de tihnă. De-atâta supărare am negură pe ochi/ de parcă lumea toată mă-mpresoară se plânge, peste veacuri, Dreptul Iov (17, 7). Trăim clipe de supărare, clipe de întuneric, clipe de împresurare. Dumnezeu este departe de noi şi noi suntem şi mai departe de Dumnezeu.

Bunicul îmi spunea sâcâitor de des: mă, nepoate, ţine minte de la mine, orice-ai face în viaţă să faci cu bucurie, numai politică să nu faci, politica miroase urât. Câtă dreptate avea bunicul... Politica a devenit parcă o babilonie unde miroase ca la abator, a sânge proaspăt şi a sânge-n putrefacţie.

Plagiatul este un furt săvârşit ziua în văzul tuturor, în auzul tuturor, în mirosul tuturor, în gustul tuturor, în pipăitul tuturor. Plagiatul nu mai trebuie dovedit, el are imaginea unei mirese murdare pe picioare, are glasul unei privighetori răguşite, are mirosul unei sarmale reci, are gust de îngheţată încălzită, are pipăitul unei broaşte râioase. Certitudinea nu poate fi certificată. Şi totuşi, pentru plagiatori se pot elibera certificate.

Un lucru este sigur: din amestecul unei încercări de suicid cu un plagiat poate rezulta o babilonie unde orice lege are viaţa unui fluture. Între lege şi politică, bine este să alegem viaţa cu Dumnezeu pentru a nu ne prăbuşi în mocirla amăgirilor (prin schimbarea legilor) şi pentru a nu ne ridica palate pe deşertăciuni (prin ispită politicienească).

Sfântul Ioan Gură de Aur spunea că adevărul nu se ascunde, nu se teme, nu aspiră la favoare populară; el este superior tuturor, este nebiruit, adăpostind sufletele care caută frumuseţea.

Orice se poate fura în această lume, Adevărul şi Frumuseţea niciodată.

Adevărul nu a încercat să se sinucidă, Frumuseţea nu a plagiat vreodată.