Atâta credință!

Când Îl vom crede mai mult pe Dumnezeu decât pe noi înşine, când vom crede mai mult cuvintelor Lui decât stărilor noastre sufleteşti sau gândurilor noastre, atunci se va milostivi Domnul şi ne va face darul acesta minunat al discernământului duhovnicesc.

A crede este o problemă de alegere, de opţiune. Eu pot să aleg să-L cred pe Iisus, să cred pe un altul (pe alţi oameni) sau, în ultimă instanţă, să mă cred doar pe mine. Această din urmă situaţie este extrem de rară în stare pură pentru că, atunci când aleg să cred în mine, aleg o educaţie primită, o sumă de cunoştinţe sau de credinţe, de frustrări sau de reuşite, toate primite tot de la (ori mijlocite de) alţi oameni. Şi sunt multe idei sădite în noi fără ca să conştientizăm acest lucru, dar pe care ni le asumăm ca fiind ale noastre. Chiar şi când ne imaginăm că am ales să credem o idee (sau într-o idee), de fapt alegem, implicit, să credem persoana care a emis-o (acest lucru este valabil, la limită, şi în cazul adevărurilor ştiinţifice; dacă mi se spune că s-a mai descoperit, cu ajutorul tehnologiei de azi, o nouă galaxie, eu nu cer să o văd sau mă duc s-o vizitez pentru a crede că există, ci mă uit la cel care emite informaţia şi, dacă mi se pare de încredere, iau de bun ce susţine el). În orice caz, indiferent de persoana în care credem, în cineva tot alegem să credem.

***

A crede înseamnă și a fi creator. Unii spun că nu pot crede, întrucât „credinţa o ai sau nu”, ea e „hărăzită doar pentru cei aleşi”. Dar, chiar şi aşa de-ar fi, tot există o şansă şi pentru aceştia, întrucât ei Îi pot cere lui Dumnezeu să le dăruiască această credinţă. Apostolii înșiși, la un moment dat, I-au cerut Domnului: „Sporeşte-ne credinţa” (Luca 17, 5). Dincolo însă de credinţa propriu-zisă în Dumnezeu, orice acţiune a omului este fondată pe anumite credinţe: credinţa că mă pot ridica şi merge pe picioare, credinţa că, dacă apăs pe acceleraţie, maşina capătă viteză, credinţa că dacă beau otravă voi muri, credinţa că am un copil cu probleme şamd. Fiecare om, în fiecare clipă, alege (ce) să creadă – adică acţionează în baza unor credinţe care-i influenţează viaţa. De aceea a crede înseamnă a alege, a decide cum să fie viaţa noastră în clipa de faţă. Nu are importanţă ce avem acum, în ce stare sufletească suntem, cu ce capacităţi intelectuale suntem dotaţi sau care ne este condiţia fizică. Contează cum ne raportăm la toate ale noastre (bune sau rele), ce credem noi că se poate face cu ceea ce avem şi/ sau suntem acum. Aici e minunea! Noi putem conlucra cu Dumnezeu, aducând şi lucrând chiar cu acest puţin peste care suntem stăpâni (talanţii pe care i-am primit). Un bucătar priceput poate din doar câteva (sărace) ingrediente să gătească o mâncare delicioasă. O învăţătoare înţeleaptă poate şi pe cele ce se găsesc în natură – pământ, pietre, frunze etc. – să le folosească drept material didactic, încât să capteze atenţia elevilor săi. Important e actul creator, să credem că viaţa noastră se edifică acum, prin alegerea noastră şi cu ajutorul lui Dumnezeu.

***

În funcţie de credinţa mea, şi viaţa mea ia un anumit curs. Nu există bariere de netrecut sau predestinare, ci e un dinamism teandric (divino-uman): suntem împreună creatori cu Dumnezeu, ne croim drum în această viaţă şi, implicit, în cea viitoare. Dumnezeu nu poate de Unul singur să lucreze în viaţa noastră. Când a venit „în patria Sa” (Nazaret), Iisus „Se mira de necredinţa lor” şi „n-a putut acolo să facă nici o minune decât că, punându-Şi mâinile peste puţini bolnavi, i-a vindecat” (v. Marcu 6, 1-6). Sutaşul şi femeia canaaneancă, pe de altă parte, au primit tot ceea ce au cerut: „Fie ţie după cum ai crezut/ voieşti” (cf. Matei 8, 13 şi 28). Aşadar, Dumnezeu poate lucra în viaţa noastră după cum credem noi. Şi cum să credem? Răspunsul ni-l dă tot Evanghelia: „Toate câte cereţi, rugându-vă, să credeţi că le-aţi primit şi le veţi avea” (Marcu 11, 24). Saltul de credinţă apare raţiunii omeneşti, prin prisma acestui verset, ca un salt în gol”: păşesc prin aer dar sub piciorul meu se creează la timp ‒ nici mai devreme, nici mai târziu ‒ puntea. Nu e mai întâi puntea pe care apoi să pun eu piciorul, ci gestul meu de a păşi îmi aduce puntea croită de Dumnezeu. Al meu e a păşi, a Lui e puntea ce-mi susţine pasul.

***

Sunt și astăzi oameni care au fost martori la minuni (cum ar fi vindecarea unui bolnav sau a unui demonizat căruia i s-a săvârșit slujba Sfântului Maslu), dar au ales după aceea să creadă că, de fapt, există o explicație științifică și pentru aceasta. Dumnezeu ne iubește atât de mult, încât este dispus să facă minuni celor deschiși să creadă, celor care ar vrea să creadă dar, din diferite motive, nu pot. Dacă ești onest în inima ta, în căutările și frământările tale, în angoasele și în neputințele tale, Dumnezeu face și o minune, acea minune care să te ajute să faci un salt de credință. Dar minuni de dragul minunilor nu sunt, pentru că nu ne folosesc. Trimis de Pilat la Irod spre a-L judeca, Iisus nu a răspuns nimic acestuia din urmă, deși Irod ar fi vrut „să vadă vreo minune săvârșită de El” (Luca 23,8). Suntem și noi atinși, adesea, de bolnava curiozitate a lui Irod.

***

Când Îl vom crede mai mult pe Dumnezeu decât pe noi înşine, când vom crede mai mult cuvintelor Lui decât stărilor noastre sufleteşti sau gândurilor noastre, atunci se va milostivi Domnul şi ne va face darul acesta minunat al discernământului duhovnicesc.

De la același autor

Ultimele din categorie