Aduce Lumina-n suflet
Rugăciunea, atât de plină de binecuvântare, începe să acţioneze ca o flacără blândă înăuntrul nostru, ca o inspiraţie de sus, veselind inima cu simţirea iubirii dumnezeieşti şi desfătând mintea în contemplaţii duhovniceşti.
Formula completă a Rugăciunii lui Iisus sună astfel: Doamne Iisuse Hristoase, Fiul lui Dumnezeu, miluieşte-mă pe mine păcătosul, şi aceasta e formula recomandată. În prima jumătate a rugăciunii îl mărturisim pe Hristos ca Dumnezeu întrupat pentru mântuirea noastră. În cea de-a doua jumătate, afirmăm starea noastră căzută, păcătoşenia şi mântuirea noastră. Împletirea dintre mărturisirea dogmatică şi căinţă face conţinutul rugăciunii încă şi mai cuprinzător.
E cu putinţă să stabilim o anumită succesiune în dezvoltarea acestei rugăciuni. Întâi de toate, nu este o chestiune verbală: spunem rugăciunea cu buzele, încercând în acelaşi timp să ne concentrăm atenţia asupra Numelui şi a cuvintelor. Mai apoi, nu ne mai mişcăm buzele, ci rostim Numele lui Iisus Hristos şi ceea ce urmează după el în mintea noastră, în chip mental. În cea de-a treia fază, mintea şi inima se unesc într-un act comun: atenţia minţii se concentrează în inimă şi rugăciunea este spusă aici. În a patra etapă, rugăciunea se rosteşte de la sine. Aceasta se întâmplă atunci când rugăciunea se întăreşte în inimă unde e concentrată mintea noastră, şi continuă aici, fără nici un efort deosebit din partea noastră. În cele din urmă, rugăciunea, atât de plină de binecuvântare, începe să acţioneze ca o flacără blândă înăuntrul nostru, ca o inspiraţie de sus, veselind inima cu simţirea iubirii dumnezeieşti şi desfătând mintea în contemplaţii duhovniceşti. Această ultimă stare e uneori însoţită de vederea unei Lumini.
Un urcuş treptat spre rugăciune e procedeul cel mai demn de încredere. Începătorului care se angajează în luptă, i se recomandă de obicei să înceapă cu prima treaptă, rugăciunea verbală, până ce trupul, limba, creierul şi inima o asimilează. Timpul necesar pentru aceasta variază. Cu cât mai serioasă e căinţa, cu atât mai scurt este drumul.
Practica rugăciunii mentale poate fi o vreme asociată cu metoda isihastă — cu alte cuvinte, poate lua forma unei articulări ritmice sau aritmice a rugăciunii aşa cum a fost descrisă mai sus, inspirând la rostirea primei jumătăţi şi expirând la rostirea a celei de-a doua jumătăţi. Lucrul poate fi de un real ajutor dacă nu pierdem din vedere faptul că orice invocare a Numelui lui Hristos trebuie legată inseparabil de o conştiinţă a lui Hristos Însuşi. Numele nu trebuie să fie detaşat de Persoana lui Dumnezeu, pentru ca rugăciunea să fie redusă la un exerciţiu tehnic şi să contravenim prin aceasta poruncii: „Să nu iei numele Domnului Dumnezeului tău în deşert” (Ieșire 20, 7; Deuteronom 5,11). Când atenţia minţii e fixată în inimă, atunci e cu putinţă să controlăm ceea ce se întâmplă în inimă şi lupta împotriva patimilor dobândeşte un caracter raţional. Vrăjmaşul e recunoscut şi poate fi scos afară prin puterea Numelui lui Hristos. Prin această ispravă ascetică inima devine atât de sensibilă, încât atunci când se roagă pentru cineva, poate simţi numaidecât starea persoanei pentru care se roagă. Aşa are loc trecerea de la rugăciunea minţii la rugăciunea minţii şi inimii, care poate fi urmată de darul rugăciunii ce ţâşneşte de la sine. Încercăm să stăm înaintea lui Dumnezeu cu toată fiinţa noastră. Invocarea Numelui lui Dumnezeu Mântuitorul, rostit cu frica lui Dumnezeu, împreună cu un efort constant de a trăi potrivit poruncilor, conduce încetul cu încetul la o contopire binecuvântată a tuturor puterilor noastre. Nu trebuie să căutăm niciodată să ne grăbim în năzuinţele noastre ascetice. Esenţial e să îndepărtăm orice idee de a realiza cât mai mult în cel mai scurt timp posibil. Dumnezeu nu ne sileşte, dar nici noi nu-L putem sili la absolut nimic. Rezultatele obţinute prin mijloace artificiale nu durează mult timp, şi, încă şi mai important, nu unesc duhul nostru cu Duhul Dumnezeului Celui Viu.
(Arhim. Sofronie Saharov, Rugăciunea – experiența Vieții Veșnice, Editura Deisis, p . 133-135)
„Omul se teme de multa lumină, de deschiderea Cerurilor, de veșnicie”
Site dezvoltat de DOXOLOGIA MEDIA, Arhiepiscopia Iașilor | © doxologia.ro