Sfinţii Apostoli propovăduiau iubirea lucrătoare, învăţau a fi milostivi, a întâmpina nevoile aproa­pelui. Vasul alegerii Sfântului Duh, Apostolul Pavel zice că toate virtuţile, adunate la un loc, sunt nimic fără de iubire. Iubirea noastră nu trebuie să se arate numai cu vorbe, zice Sfântul Ioan, ci şi în fapte de milostenie.

Urmaşii Apostolilor şi după ei, păstorii şi dască­lii Bisericii învăţau mila creştină prin cuvintele şi faptele lor. Pentru credinţa unuia, Dumnezeu ascultă cererea altuia. „Fie ţie după credinţa ta". „Cere şi vi se va da" şi, în fine, „Cel ce se roagă, dobândeşte". Rugăciunea şi milostenia, făcută pentru altă persoană, atrag harul şi mila dumnezeiască asupra celui pentru care s-au făcut. O inimă plină de iubire doreşte pentru aproapele, fie el pe pământ sau dincolo de mormânt, aceleaşi bunuri ce le doreşte pentru sine. El caută şi doreşte Împărăţia cerurilor, nu numai pentru el însuş, ci şi pentru aproapele. Calea spre Împărăţie a arătat-o Domnul: mila faţă de săraci. Ajutaţi pe săraci cât puteţi şi ei vor mijloci pentru voi la Hristos să intraţi întru Împărăţia cerurilor. Sfântul Ioan Gură de Aur numără milostenia între mijloacele ce au putere de a alina dincolo de mormânt chinurile unor păcătoşi: „Dacă cineva moare în stare de păcat, trebuie să-i venim în ajutor, nu prin lacrimi, ci prin rugăciuni, cereri, milostenii şi ofrande” (Tâlcuire la Epistola către Corinteni, Cuvânt 47). La tâlcuirea Epistolei către Filipeni el zice: „Să ne rugăm pentru repausaţi şi să învredni­cim şi pe alţii a face de asemenea. Calea de urmat este milostenia, ce trebuie să o împărţi adeseori şi mult, pentru ei".

(Părintele Mitrofan, Viața repausaților noștri și viața noastră după moarte, Editura Credința strămoșească, Petru Vodă – Neamț, 2010, pp. 214-215)