Pe parcursul acestui an, am avut şansa de a ţine ateliere de lucru şi seminarii alături de soţia mea, Cristina, de a conferenţia, de a predica sau de a sluji în mai multe oraşe din Spania şi chiar din Franţa. Cronologic, am dat curs invitaţiei unor comunităţi ortodoxe româneşti din: Zaragoza, Castellon de la Plana, Coslada, Almeria, Motril, Tortosa, Lerida, Ibiza, Santander, Mallen, Villarobledo, Paris, Irun, Montpellier, Lerida, Girona, Limours, Teruel, Madrid, Boadilla del Monte - Brunete. La unele întâlniri, desfăşurate sub egida conferinţelor Nepsis, au fost şi credincioşi din alte oraşe decât cele menţionate. Nu întotdeauna am putut purta un dialog faţă către faţă, dar tehnica de azi compensează cumva distanţele fizice. Pe Apostolia TV am ţinut o conferinţă cu titlul: „A fi sau a nu fi. O falsă dilemă” şi, tot online, la invitaţia Centrului Ortodox de Studii şi Cercetare „Dumitru Stăniloae” din Paris, am ţinut un curs pe tema: „Părintele duhovnicesc. Harismă sau meşteşug?”. Sunt doar câteva repere din ceea ce a însemnat activitatea misionară din diaspora. Am descoperit, în Occident, ierarhi neobosiţi şi cu mult realism duhovnicesc, preoţi jertfelnici, mireni râvnitori, dar şi un câmp misionar uriaş. Şi în România, dar mai ales în Occident e de strictă actualitate observaţia Mântuitorului: „Secerişul este mult, dar lucrătorii sunt puţini” (Luca 10, 2).

Peste tot mi-a fost drag să merg. Uneori aveam emoţii, neştiind pe nimeni, nici măcar pe preotul care ne invitase. Dar după absolut fiecare întâlnire am avut sentimentul că sunt, într-un fel sau altul, ca într-o familie. De aceea sunt localităţi în care am revenit, nu o dată. Dacă adaug şi vizitele lunare în Iaşi, răspunzând chemării celor care doreau să le fiu în continuare duhovnic, pot spune că, în fapt, cam jumătate din acest an am locuit la Mănăstirea „Sfânta Cuvioasă Parascheva” de la Vilaller, din Pirineii catalani. La Vilaller am fost numit, încă de la început, director al unui Centru Misionar Pastoral înfiinţat de către PS Părinte Episcop Timotei. Timpul petrecut acolo a fost mai mult decât suficient pentru a mă îndrăgosti iremediabil de tot ceea ce înseamnă acel loc. Dacă în ţară avem o tradiţie de secole în viaţa monahală, în Occident mănăstirile româneşti se străduiesc să pună început bun. Tocmai de aceea pot spune că cea mai mare bucurie a anului dedicat misiunii în diaspora este faptul că mănăstirea de la Vilaller s-a adâncit tot mai mult în viaţa duhovnicească. Cele trei ucenice care m-au urmat şi care au rămas acolo sunt nucleul unei obşti despre care am convingerea că poate deveni acel „puţin aluat care dospeşte toată frământătura” (Galateni 5, 9). Gândul la ele mă întăreşte, nevoinţa lor mă smereşte. Mai mult nu pot spune, nu e momentul. E de ajuns acum mărturia pelerinilor care, tot mai mulţi, caută să ajungă la mănăstire pentru că-i odihneşte duhul locului. Aşa cum în ţară există „albastru de Voroneţ”, în Spania există acum „albastru de Vilaller”. Când nu ai altar străvechi, plămădit cu sudoarea şi rugăciunea strămoşilor, ci porneşti de la firul ierbii, îţi iei drept reper „cerul ca un cort” (Psalmi 103, 3). Cerul are nuanţe de albastru pe care doar la Vilaller le găseşti. Evident, pentru cine are ochi să vadă.

De ce nu am rămas la Vilaller, de ce nu am acceptat alte propuneri de a mă stabili în diaspora şi m-am întors în Iaşi? Nu mă îndoiesc că, precum la plecarea din „dulcele târg”, şi pe marginea revenirii mele în cetatea Sfintei Parascheva se vor face tot felul de speculaţii. Nu mai simt nevoia să dau explicaţii publice, precum anul trecut. Oricum, fiecare va crede după inima sa. Pentru mine important e ca mereu să mă încredinţez voii lui Dumnezeu. Voi fi din nou la dispoziţia Mitropoliei şi mă voi dedica Bisericii Talpalari, unde voi sluji în continuare. Ca şi în anul ce s-a scurs, ca şi în anii anteriori, voi fi acolo de unde nu am plecat niciodată, adică Acasă. Adică în Biserică.