Zis-a Domnul către ucenicii Săi: Luați aminte și feriți-vă de aluatul fariseilor și al saducheilor. Iar ei cugetau în sinea lor, zicând: Ne zice aceasta pentru că n-am luat pâine. Dar Iisus, cunoscându-le gândul, a zis: Ce cugetați în voi înșivă, puțin credincioșilor, că n-ați luat pâine? Tot nu înțelegeți, nici nu vă aduceți aminte de cele cinci pâini, la cei cinci mii de oameni, și câte coșuri ați luat? Nici de cele șapte pâini, la cei patru mii de oameni, și câte coșuri ați luat? Cum nu înțelegeți că nu despre pâini v-am zis? Ci feriți-vă de aluatul fariseilor și al saducheilor. Atunci au înțeles că nu le-a spus să se ferească de aluatul pâinii, ci de învățătura fariseilor și a saducheilor. (Matei 16, 6-12) (Marți în săptămâna a opta după Rusalii)

Constatăm că în zilele noastre oamenii au nevoie de dovezi palpabile pentru a crede ceva sau în cineva. Am zice că această necredință, ca a lui Toma care voia să vadă ca să creadă, ar fi poate rodul gândirii modelate într-un anume fel de la iluminism încoace, de când se consideră (cel puțin din punct de vedere științific) un fenomen drept real doar pe baza experienței sau a rezultatelor empirice. Dar nu e chiar așa. Se pare că și în urmă cu două mii de ani existau mulți în rândul poporului ales care căutau semne pentru a crede. „Nu vom crede în Iisus că este Mesia”, s-ar fi putut exprima învățătorii de lege sau fariseii, „decât dacă va face cutare și cutare minune”. Iar Domnul în atare condiții chiar Se abținea de la săvârșirea unor semne sau minuni. Aceasta fiindcă minunea nu este o scamatorie sau număr de iluzionism, ci rezultatul credinței. Nu se vindecă necredincioșii, ci cei care cred. 

În textul acestei Evanghelii, care este continuarea celui citit la Sfânta Liturghie din ziua precedentă despre „semnul lui Iona” promis de Iisus fariseilor, aflăm cum ucenicii s-au urcat în corabie și se căinau că au uitat să ia cu ei pâine pe drum, tocmai ei care fuseseră martori la minunea înmulțirii pâinilor și Îl aveau împreună cu ei pe Învățătorul. Dar Domnul criticase pe cei care cereau semne și minuni printr-un joc de cuvinte adresat ucenicilor: „păziți-vă de aluatul fariseilor și al saducheilor”. Așa se face că inocenții ucenici se gândeau că El Se referă la aluatul pâinii de care ei uitaseră. 

Suntem obișnuiți să îi asociem pe cei mai apropiați de Domnul, pe Sfinții Apostoli, cu etaloanele credinței și bine facem. Însă nu este de ignorat acest episod, în care se lasă văzută slăbiciunea în credință chiar și a ucenicilor. Dar Sfântul Matei consemnează o asemenea stare de fapt nu ca să îi critice pe Apostoli, ci ca să descopere că fiecare sfânt nu a devenit sfânt din naștere, deodată, fără muncă de convingere, fără învățătură, fără probe de trecut. Ucenicii apar aici, astfel, la fel de necredincioși ca și fariseii. Chiar Iisus îi critică și le spune: „Ce cugetaţi în voi înşivă, puţin credincioşilor, că n-aţi luat pâine? Tot nu înţelegeţi, nici nu vă aduceţi aminte de cele cinci pâini, la cei cinci mii de oameni, şi câte coşuri aţi luat? Nici de cele şapte pâini, la cei patru mii de oameni, şi câte coşuri aţi luat? Cum nu înţelegeţi că nu despre pâini v-am zis?”. Domnul nu are nevoie de pâine în traistă. Este știut că atunci când a fost ispitit de satana în pustiul Carantaniei să facă din pietre pâine, a răspuns citând din Legea lui Moise: „Nu numai cu pâine se va hrăni omul, ci cu tot Cuvântul lui Dumnezeu” (Deuteronom 8, 3). Prin urmare, nu este necesar să credem că Hristos nu ținea cont de cele materiale și că mereu când Îi era foame făcea rost de hrană pe cale supranaturală. Nicidecum, ci chiar dimpotrivă. Dar hrana devine secundară, în raport cu masa dumnezeiască. Altădată, când o convertește pe samarineancă, Iisus este îndemnat de ucenici să mănânce, iar El le răspunde: „Mâncarea Mea este să fac voia Celui ce M-a trimis pe Mine şi să săvârşesc lucrul Lui”(Ioan 4,34). 

Hrana duhovnicească pe care o propune Mântuitorul ucenicilor Săi este așadar alta, iar aluatul la fel. Nu este vorba despre un aluat care dospește din făină și drojdie, ci din cuvânt crescut cu un anumit comportament. „Aluatul saducheilor și al fariseilor” conține făina Legii Vechiului Testament, care e bună. Dar drojdia nu e dragostea care face să crească, ci e uscăciunea gândirii împietrite, a stricteții care uită de scopul unei reguli. De aceea, aluatul lor e unul stricat, de care ucenicii trebuie să se păzească. Această învățătură nu e bună pentru că nu crește pe om, ci îl împietrește. 

Aluatul fariseilor nu a dispărut nici azi. El este reprezentat de tradiția seacă, stătută, care statuează irațional că trebuie să facem un lucru sau altul nu din dragoste de Dumnezeu, ci că așa este scris. Iar aluatul saducheilor, al celor care negau Învierea, există de asemenea. Mulți sunt cei care chiar nu mai cred în Înviere, iar alții afirmă doar cu buzele sau cred numai cu mintea, fără s-o trăiască. Aceste atitudini nu cresc oameni pentru viața de veci, ci hrănesc indiferența, răutatea și raționalismul lipsit de credință. Pentru această boală niciun semn minunat din cer nu ar aduce vindecarea, ci rugăciunea și exemplul personal.