În vremea aceea, Iisus a silit pe ucenicii Lui să intre în corabie și să meargă înaintea Lui, de cealaltă parte, spre Betsaida, până ce El va da drumul mulțimii. Iar după ce i-a dat drumul, S-a dus în munte ca să se roage. Și, făcându-se seară, era corabia în mijlocul mării, iar El era singur pe țărm. Și i-a văzut cum se chinuiau vâslind, căci vântul le era împotrivă. Iar către a patra strajă a nopții a venit la ei umblând pe mare și voia să treacă pe lângă ei. Dar, când L-au văzut umblând pe mare, li s-a părut că este nălucă și au strigat, căci toți L-au văzut și s-au tulburat. Dar îndată El a vorbit cu ei și le-a zis: Îndrăzniți! Eu sunt; nu vă temeți! Apoi S-a suit la ei în corabie și s-a potolit vântul. Iar ei erau peste măsură de uimiți în sinea lor; căci nu pricepuseră nimic de la minunea pâinilor, deoarece inima lor era învârtoșată. Și, trecând marea, au venit în ținutul Ghenizaretului. (Marcu 6, 45-53) (Vineri în săptămâna a 15-a după Rusalii)

Sfântul Marcu povestește adesea întâmplări din viața Mântuitorului mai pe scurt decât o fac ceilalți evangheliști. Așa face în textul referitor la umblarea pe mare a Domnului în miez de noapte. După înmulțirea pâinilor pentru cinci mii de suflete, lăsându-se seară, i-a silit pe apostoli să se urce singuri în corabie și să plece pe timp de noapte până pe malul celălalt. Au mai întreprins o călătorie nocturnă cu puțin înainte, când se stârnise furtuna și corabia era gata să se scufunde, iar atunci Domnul trezit din somn de ucenicii înfricoșați a poruncit mării și vântului să se potolească. Așadar, pentru ei este cel puțin a doua oară când se întâmplă să vâslească noaptea, în ciuda faptului că datorită climatului, atunci se pornesc vânturi potrivinice și navigatul nu e recomandat.

Domnul a trimis mulțimile acasă, iar apoi a rămas puțin timp singur pe un munte ca să se roage în tihnă. Apoi a văzut, de pe înălțime, că același fenomen atmosferic, vântul puternic, îi împiedica pe apostoli să înainteze cu corabia. Povestirea diferă puțin față de descrierea de la Matei. Versiunea acestuia, citită în duminica a noua după Rusalii, relatează cum Iisus a venit pe mare pe la a patra strajă a nopții, adică spre revărsatul zorilor. Pur și simplu mergea pe mare ca pe uscat. Ucenicii observându-L, s-au speriat crezând că văd un duh, însă după ce El i-a liniștit, Petru i-a cerut cu îndrăzneală să îi permită să vină către Dânsul tot la fel, mergând  pe apă. Continuarea e binecunoscută. Morala Evangheliei este că prin credință oricine poate merge pe mare ca Domnul, dar uitându-ne și tulburându-ne de cele din jur, ne temem și ne pierdem credința, ceea ce aduce pericolul de moarte. 

Sfântul Marcu nu amintește de încercarea lui Petru de a umbla pe mare. Este surprinzător fiindcă tocmai despre Marcu se știe din tradiție că și-a scris Evanghelia primind informațiile de la Apostolul Petru, eroul întâmplării. Motivul lipsei acestui amănunt este necunoscut. Cu toate acestea, pericopa nu rămâne pentru noi fără vreo învățătură folositoare. Există și aici amănunte care merită analizate.

Primul amănunt este acela că Domnul i-a văzut pe ucenici că se luptă cu valurile și a venit la ei, în cele din urmă, pe la a patra strajă din noapte. Puțin mai devreme îi trimisese, doi câte doi, să propovăduiască Evanghelia prin satele și orașele galileene. Și aici îi trimite tot singuri, ceea ce poate să însemne că începe să îi „antreneze” ca să se descurce pe cont propriu. Dar prin aceasta nu e de înțeles că ei rămân lipsiți de ajutorul și grija lui Dumnezeu. Atunci când cineva, adică anumiți oameni sau ceva, de pildă vântul și valurile, ne sunt potrivnice, nu înseamnă că Dumnezeu ne-a uitat, ci că El ne învață cum să răzbim în ciuda ispitelor și împotrivirilor. De aceea și în acest caz, Domnul vine la ucenici într-un târziu. Ar fi putut să Se arate în fața lor, pe malul celălalt, dimineața. Dar o face noaptea, chiar dacă pe moment în loc să reiasă din scriere că îi ajută, mai degrabă îi sperie.

Al doilea lucru de observat este acela că Domnul i-a liniștit îndată pe cei care credeau că văd o fantomă, observându-L că se apropie de ei pe apă. Cuvintele „Îndrăzniți! Eu sunt, nu vă temeți!” sunt adresate de Iisus și femeii cu hemoragie, care s-a vindecat atingându-se de haina Lui. A nu te teme se poate traduce din Evanghelii prin a nu-ți pierde credința. Teama este slăbirea credinței în puterea lui Dumnezeu. Nu e teama de necunoscut, de ceva care amenință, ci mai degrabă necredința că Dumnezeu ocrotește întotdeauna, chiar și când cineva ori ceva necunoscut periclitează viața. 

În sfârșit, remarca finală este referitoare la situația de după suirea Domnului în corabie. Ea a fost urmată de potolirea vântului. Iisus Se identifică astfel cu aceeași Persoană Care are putere asupra vântului și a mărilor, deci nimeni altul decât Dumnezeu. Și cu toate asta, ucenicii au rămas uimiți peste măsură. Iar Evanghelistul conchide aici că uimirea se datorează faptului că ei nu pricepuseră nimic din minunea pâinilor. Altfel spus, au fost martori la potolirea mării și a vântului, au văzut înmulțindu-se pâinea și peștii sub ochii lor, acum iarăși Domnul umblă pe mare și face vântul să tacă. Iar ei tot nu pricep cine le stă în față. Dar, notează Marcu explicând starea lucrurilor: „deoarece inima lor era învârtoșată”. Este de remarcat, prin urmare, ce fel de ucenici și-a ales Iisus. Nu oameni creduli, căci astfel s-ar fi interpretat că are discipoli ușor de păcălit, iar minunile ar fi numai păreri, halucinații, interpretări. Mai degrabă s-ar putea afirma că Domnul Hristos Și-a ales ucenici cu inima învârtoșată, împietrită, după cum spunea odinioară Sfântul Ioan Botezătorul: „Dumnezeu poate şi din pietrele acestea să ridice fii lui Avraam” (Luca 3,8). Din aceste pietre tari și pline de necredință s-a zidit credința creștină.