Text și context

Dialogul din cadrul Evangheliei celei de-a cincea duminici după Paști se petrece la Sihar. În Samaria. Loc blamat de către evreii vremii din motive religioase. Căci, în decursul vremii, cotropitorii reușiseră să robească aici nu doar trupurile celor ale căror pământuri le ocupaseră, ci și sufletele lor. Îi alteraseră din perspectiva convingerilor religioase. Atentaseră la ființa lor spirituală. O corupseseră. Și totuși, un licăr de speranță mai exista. A călători pe acele meleaguri, presupunea, pentru evreul genuin, un act de curaj. Orice incursiune prin acele locuri era urmată de un proces de purificare. Menit a evita contaminarea de orice fel, 

întrucât Hristos nu absolutizează practicile acelor timpuri, nici nu pune deasupra omului Legea, ajunge și El prin zonă, în Sihar. Ba mai mult, se oprește la fântâna lui Iacov. Însetat fiind, intră în dialog cu o femeie localnică. Îi cere apă. Căci da, e însetat. De căldură și zăduful zilei.

Dialogul

Solicitarea inedită constituie, în realitate, pretextul dialogului de mai târziu. Mirată de faptul că un evreu cere de la ea, de la o samarineancă, apă de băut. Ea ține să exprime acest lucru, ca atare, Cel în cauză se prezintă: „Dacă ai fi ştiut darul lui Dumnezeu şi Cine este Cel ce-ţi zice: Dă-Mi să beau, tu ai fi cerut de la El, şi ţi-ar fi dat apă vie”. Deși nu înțelege metafora, femeia se angajează, totuși, într-o discuție cu conținut teologic și istoric. Vorbește cu Dânsul despre strămoșul Iacov. Faptul în sine vine să demonstreze că nu era o ignorantă nici în ceea ce privea religia, nici în cele cu relevanță identitară. În acest context, Fiul Omului îi descoperă lucruri personale despre biografia dânsei, arătându-și calitățile profetic. Uimită, ea ține să îi adreseze o întrebare legată de domeniul său: „Părinţii noştri s-au închinat pe acest munte, iar voi ziceţi că în Ierusalim este locul unde trebuie să ne închinăm”. N-apucă să o formuleze până la capăt. Iisus îi înțelege frământarea. Ține să pună accentele corect. Adevărata închinare nu e legată de un loc, ea trebuie făcută „în duh și-n adevăr”. 

Eu sunt!

Odată intrat într-un astfel de dialog, Învățătorul e întrebat despre Mesia. Ține să se prezinte, să se definească prin prisma acestei calități. Sosirea ucenicilor le întrerupe dialogul. Totuși, esențialul fusese făcut. Femeia e surprinsă de cele descoperite și fuge în cetate. Îi anunță pe cei de acolo cu privire la cele întâmplate. Faptul în sine are un ecou frumos în comunitate. Evanghelistul ține să consemneze mulțumit: „Şi mulţi samarineni din cetatea aceea au crezut în El”.

În loc de concluzii

Dens, sub aspectul mesajului teologic, episodul pericopei evanghelice pe care-l avem în vedere vine să spună multe. Vorbește despre inter-culturalitate, deschidere în raport cu celălalt, nevoia de schimbare ori minuni. Căci da, în centrul lui, se găsește o minune. Aceea a transformării samarinencei. Dintr-o desfrânată într-un instrument al propovăduirii. Una care nu e, poate, atât de spectaculoasă precum o exorcizare, ori o înviere sub aspectul desfășurării, dar are o profunzime mai rar întâlnită. Ca cititori, suntem invitați să lecturăm empatic această narațiune. Să ne bucurăm pentru modul în care Hristos i-a salvat femeii sufletul. Pentru convertirea samarinenilor din acea cetate. În același timp, lectura e un prilej de a ne întreba dacă nu cumva ne regăsim și noi în ipostaza ei. Nu avem oare nevoie, aidoma celei în cauză, de o schimbare radicală? De o reconvertire sufletească? Cu El nu e greu de obținut. Să ne apropiem de Apa cea Vie. Îndrăzniți!