Ar trebui să funcționăm atât de bine în izolarea aceasta, încât să treacă repede totul. Ar trebui să respectăm, să înghețăm acolo, pur și simplu, la locul nostru, fiecare în parte, cât este nevoie și odată înghețați acolo, s-a terminat. Adică, ar trebui să funcționeze așa încât, să nu mai avem nevoie de nimic altceva. Să se termine, să scăpăm și să ieșim să ne ducem toate ale noastre, cât mai deplin cu putință. Deci, asta ar trebui să facem.

Pentru mine, este strigător la Cer să luăm niște măsuri atât de stresante pentru viața Bisericii și să nu fim în stare, pe stradă, de exemplu, să renunțăm un pic la plimbatul cu cățelul. Nu ne putem juca cu inconștiență și pur și simplu să ieșim pe stradă, să ne facem că n-am înțeles că zilele acestea sunt foarte speciale. Dacă nu reducem lucrurile alea, e ca și cum suntem într-o pierdere teribilă cu viața Bisericii. De ce? Pentru că ea era ultima care trebuia să se diminueze, diminuându-se toate celelalte aspecte. Or, dacă celelalte nu se diminuează și ținem viața Bisericii diminuată, în sensul că nu mai avem acces la slujire și la Sfintele Taine, asta e o grozăvie și noi toți, cumva, purtăm o responsabilitate pentru asta, pentru că nu suntem disciplinați.