În vremea aceea a venit Iisus în Nazaret, unde fusese crescut, și, după obiceiul Său, a intrat în ziua sâmbetei în sinagogă și S-a ridicat să citească. Și I s-a dat cartea prorocului Isaia. Iar El, deschizând cartea, a găsit locul unde era scris: «Duhul Domnului este peste Mine, pentru care M-a uns să binevestesc săracilor; M-a trimis să vindec pe cei zdrobiți cu inima; să propovăduiesc robilor dezrobirea și celor orbi vederea; să izbăvesc pe cei apăsați și să vestesc anul plăcut Domnului». Și, închizând cartea și dând-o slujitorului, a șezut, iar ochii tuturor din sinagogă erau ațintiți asupra Lui. Atunci El a început a zice către ei: Astăzi s-a împlinit Scriptura aceasta în urechile voastre. Și toți îl încuviințau și se mirau de cuvintele harului care ieșeau din gura Lui. (Luca 4, 16-22) (Joi în săptămâna a 18-a după Rusalii)

Prea puțin se știe în Biserică despre mulțimea de învățături și obiceiuri întâlnite în viața creștinească de zi cu zi pe care le moștenim de la iudei. Din tradiție știm cum să ne rugăm, cum să ascultăm slujbele, cum se îmbracă slujitorii altarului la aceste slujbe. Avem o modalitate de comportament și așezare în biserică potrivit rânduielii tradiționale creștin-ortodoxe sau bizantine. Unele obiceiuri liturgice precum citirea psalmilor, intonarea stihurilor de la slujbe, cântările numite stihiri (care sunt niște interpretări ale pasajelor scripturistice), forma și simbolistica veșmintelor bisericești, așezarea altarului în față la o anumită înălțime, toate acestea sunt prelungiri ale rânduielilor existente în sinagogile evreiești de pe timpul Mântuitorului. Chiar și predica este o rânduială moștenită de la iudei, despre care se face amintire și în din citirea Evangheliei acestei zile. 

Domnul Hristos se afla în Nazaret, satul copilăriei Sale. În ziua sâmbetei, care era zi de odihnă și de rugăciune, a intrat în sinagogă „după obiceiul Său”, așa cum spune Evanghelistul. Participarea Domnului la slujbele de Sabat coincide cu mersul nostru duminical la biserică. Fiind acolo, S-a îndreptat către amvon ca să citească. Rânduiala evreiască sinagogală de Sabat, condusă de un rabin sau învățător, consta în cântece de laudă, citiri de texte biblice și interpretarea acestora. Chiar și băieții aflați în pragul adolescenței treceau pe la pupitru și dădeau citire manuscriselor din Scripturi, astfel demonstrându-și aptitudinea citirii. Așa se face că încă din Antichitate majoritatea evreilor, cel puțin cei de parte bărbătească, știau să scrie și să citească. Domnul însă trecuse de mult de vârsta adolescenței și în situația relatată aici nu Se rezumă doar la citit, ci continuă cu interpretarea textului care era mai mult sau mai puțin echivalentul predicii din zilele noastre. Aflăm că a primit să citească din scrierea prorocului Isaia și a deschis cartea sau mai precis un sul care se afla înfășurat la cele două capete. Citirea ajunsese în momentul respectiv la profeția: „Duhul Domnului este peste Mine, pentru care M-a uns să binevestesc săracilor. M-a trimis să vindec pe cei zdrobiţi cu inima, să propovăduiesc robilor dezrobirea şi celor orbi vederea. să slobozesc pe cei apăsaţi și să vestesc anul plăcut Domnului”.  Este vorba despre primele două versete ale capitolului 61, pe la sfârșitul cărții profetice. Textul era văzut și de evrei, la acea vreme, ca text mesianic. El arată calitățile lui Mesia, trimisul Domnului. Prin Duhul dumnezeiesc aflat peste el, Mesia aduce omenirii o veste bună (în limba greacă, „Evanghelia”). Mai precis binevestește săracilor, vindecă – însă nu pe cei bolnavi, ci pe cei zdrobiți cu inima, adică pe cei descurajați, dezamăgiți. Vestește libertatea celor aflați în sclavie, promite vederea celor orbi. Mai vestește „anul plăcut Domnului”, adică anul de pace. Toate acestea erau înțelese de evrei ca semne ale venirii Unsului lui Dumnezeu care va aduce pacea veșnică, dezrobirea, sfârșitul nenorocirilor. Și după cum bine știm, pe toate le-a împlinit Hristos, însă nu este vorba despre o pace politică sau socială și despre o dezrobire pământească. Împlinirea adusă de Hristos e una duhovnicească și cu efect veșnic. 

În final, Domnul a închis cartea și a dat-o înapoi, iar cei de față așteptau explicația textului, un comentariu asemănător predicii. Astăzi, în multe biserici se reia tradiția veche de a se ține predica imediat după citirea Sfintei Evanghelii și nu la sfârșitul slujbei. Așa e și corect pentru că participanții la Sfânta Liturghie au foarte proaspete în minte cuvintele Evangheliei. După un moment de liniște, Domnul a spus: „Astăzi s-a împlinit Scriptura aceasta în urechile voastre”. Se pare că a urmat încă un moment de tăcere, timp în care „toţi Îl încuviinţau şi se mirau de cuvintele harului care ieşeau din gura Lui”. Îl încuviințau, fără să își dea seama ce fac. Toți așteptau, într-adevăr, ca Domnul să spună că sunt zilele cele din urmă și numaidecât urmează eliberarea din robia romană. Dar, totodată, „ziceau: Nu este, oare, Acesta fiul lui Iosif?”. Așadar, Îl recunoșteau pe Cel care odinioară, ca și copil, ca fiul lui Iosif, îl ajuta pe acesta la lucru. Și probabil nu înțelegeau cum anume profețește El, fiul tâmplarului. Dar Evanghelia acestei zile se oprește aici, fără un deznodământ. Acela va fi tematizat în Evanghelia zilei următoare, vinerea a 18-a după Rusalii. Însă citind din Evanghelie vom afla cum, în continuare, Domnul a afirmat că El împlinește profeția, iar pentru o astfel de aserțiune a fost alungat. 

Nu orice predică, fie ea și cea mai frumoasă, va fi automat acceptată. Nu orice predicator, fie acesta chiar și cel mai înțelept, va fi automat acceptat de auditoriu. Cuvântul unui învățător pătrunde la inima ascultătorilor numai dacă aceștia sunt pregătiți de acel cuvânt. Adevărul e făcut să fie acceptat doar de către cei care deja trăiesc în adevăr. Prin urmare, interpretarea Scripturii sau predica intră în inima omului doar dacă acel om deja a primit-o anticipat, cu bucurie, înțelegând-o mai întâi cu duhul și abia apoi cu rațiunea.