Din generația anilor ’90, arhidiaconul Lavrentie Țurcanu este exponent al monahilor Mănăstirii Neamț și al luptei pentru dobândirea Împărăției cerurilor.

Strădaniile monahilor din vremea noastră rămân pilduitoare prin dragostea acestora manifestată în spiritul trăirilor de tradiție, așezată în tiparul unei lumi aflate într‑o permanentă schimbare.

După 1990, bătrânii din obștea de la Neamț s‑au dus unul după altul în ceata numeroșilor monahi nemțeni din Biserica triumfătoare. Aici au rămas tot mai puțini, de multe ori este uitată chiar și amintirea celor din alte vremuri…

Este bine să înțelegem și să respectăm locul fiecăruia. Orice monah are câte ceva de oferit altora.

Învățăm din viața unui călugăr credința puternică, ascultarea dusă uneori până la sacrificiu, nevoința, virtuțile, ori așteptarea și nădejdea, iar de la alții apreciem lumina vieții lor, învățând că iubirea niciodată nu piere, gândind la cuvintele marelui Pavel pe care unii le întruchipează prin fapte.

Revenind după 1990 la Mănăstirea Neamț, l‑am întâlnit pe viitorul monah și ierodiacon Lavrentie, în ascultările inițiatice ale marii lavre, ucenicind în preajma starețului Irineu Cheorbeja, care i‑a fixat mai multe ascultări, fie în preajma bătrânului nevoitor Cozma Cora, fie pe lângă părintele Anania Ulian, marele eclesiarh al mănăstirii și econom pentru o bucată de vreme, fie în preajma părintelui Ioachim Ceaușu, colegul și prietenul lui din tinerețe, fie, mai târziu, în preajma părintelui Benedict Sauciuc.

Era un tânăr de nădejde, priceput, harnic, destul de râvnitor și doritor de a‑și împlini ascultările cu râvna specifică vârstei, dar și cu pricepere.

A învățat de la toți câte ceva bun, fiind plin de râvnă, aproape neobosit în anumite situații, străduindu‑se să fie de folos celor din obște, știind că cel care împlinește ascultarea cu dragoste, Liturghie săvârșește.

Cred că cu aceeași evlavie se apropia și de Liturghia euharistică, întrucât nu este bucurie mai mare ca aceasta, indiferent de celelalte ascultări, de frunte sau obișnuite, unele dintre ele aparent neînsemnate în ochii celor mulți.

Trecerea destul de scurtă prin această viață a părintelui Lavrentie ne oferă tuturor feluri diferite de a privi și înțelege lucrurile.

Unul dintre acestea este acela al prieteniei pe care o putem întâlni, știind că prietenia este dragostea înmiresmată de darurile Duhului, care nu privește doar spre sine, ci mai ales către aproapele, văzându‑L pe Prietenul din cer în interiorul inimii celui din preajmă.

În timpul unei crunte suferințe care s‑a prelungit pe o perioadă de câțiva ani, părintele Lavrentie a întâlnit în mod surprinzător, ca un dar al lui Dumnezeu, prietenia unuia dintre frații săi din cin, protosinghelul Ioachim Ceaușu, cândva împreună-ostenitor cu el în lavra de la Neamț.

Dragostea, atenția, bunăvoința, manifestate în timpul repetatelor spitalizări și al îngrijirilor speciale de care a avut nevoie, ne arată că slujirea aproapelui nu este doar o amintită faptă din paginile Evangheliei, ci și o realitate care se întâlnește în spațiul contemporan.

Aș putea spune că părintele Lavrentie a fost un monah privilegiat, atenția fratelui său de mănăstire este de fapt permanenta cercetare a lui Dumnezeu prin oamenii jertfitori.

Vorbind cu părintele Ioachim Ceaușu, mărturisea odinioară că nu poate uita felul cum au trecut la cele veșnice unii monahi, într‑o totală părăsire a prietenilor, rudelor și cunoscuților, aceasta fiind o lecție pe care nu trebuie să o uităm…

Părintele Lavrentie oferă și un exemplu elocvent în răbdarea suferințelor, rămânând plin de nădejde, purtându‑și crucea unei boli care face ravagii în lumea întreagă.

Această boală este greu de asumat, iar când ea se așază pe umerii unui tânăr, este de‑a dreptul împovărătoare. Nu putem folosi cuvântul dramatic, dar putem spune că rămâne o greutate evidentă.

Dacă nu este purtată împreună cu Hristos, ea îl poate dărâma pe om, care cade sub greutatea ei.

Crucea unei astfel de suferințe devine mult mai ușoară și plină de nădejde când este purtată împreună cu Cel care a dus‑o până pe Golgota, care Se ascunde în cei care suferă, până la sfârșitul veacurilor.

Domnul lucrează împreună cu frații cei iubitori și atenți care se jertfesc în numele Mântuitorului Iisus Hristos.

Un alt exemplu special este acela al înțelegerii lucrurilor, de a fi conștient până în ultima clipă de o realitate crudă, de a cere pe patul de spital, așa cum a fost în ultimul ceas al vieții părintelui Lavrentie, Sfânta Împărtășanie, medicamentul nemuririi.

În a treia zi a lunii aprilie, aflându‑se în vizită la el, colegul său din tinerețe, părintele Ioachim Ceaușu, și simțindu‑și sfârșitul aproape, părintele Lavrentie l‑a rugat să‑l cuminece.

S‑a împărtășit cu Preacuratele Taine, și‑a pus nădejdea în Dumnezeu și în puțin timp viața efemeră s‑a risipit, întrezărindu‑se cea veșnică, spre care cugetul unui monah tinde mereu.

Așa s‑a încheiat, în ziua a doua a săptămânii Sfintei Cruci a Postului Sfintelor Paști, purtarea crucii unui tânăr monah, harnic și ascultător, râvnitor și plin de nădejde din obștea Mănăstirii Neamț.

Numele lui, Lavrentie Țurcanu, ar putea constitui pentru unii o enigmă, sau încadrat între numele comune.

Nu cred însă că vreunul dintre numele întâlnite pe pământ rămâne înaintea lui Dumnezeu învăluit în aceeași indiferență.

Cred cu tărie că înaintea Celui Preaînalt viața și trecerea cuiva pe pământ, aparent lipsită de rezonanță, au o importanță particulară, iar răsplata Lui nu întârzie să se arate celor care I‑au slujit cu credință și dragoste multă.

Sursa: ziarullumina.ro