„Mai de preţ este un copil sărman şi înţelept decât un rege bătrân şi nebun, care nu mai este în stare să asculte de sfaturi.” (Ecclesiastul 4, 13)

Mi se pare că există două feluri de oameni în lume. Unii care întreabă: „Poți să-mi arăți cum se face?”, iar alții care țin manualul de instrucțiuni cu susul în jos și, cu toată convingerea, susțin că au situația perfect sub control. Dacă ai văzut vreodată pe cineva refuzând să ceară indicații, montând un dulap de bucătărie cu trei sertare și rămânând la final cu patru șuruburi „misterioase” în plus sau explicând cu multă siguranță ceva complet greșit... felicitări! Tocmai ai asistat la o ilustrare modernă a versetului din Ecclesiastul.

Când a scris această carte, Solomon văzuse aproape tot ce se poate vedea sub soare. Aici el scoate în evidență o realitate care pare, la prima vedere, răsturnată. Ne-am aștepta ca împăratul bătrân să fie, în mod firesc, mai înțelept decât un copil sărac. La urma urmei, are ani de experiență, autoritate, bogăție și oameni care îi spun neîncetat cât de grozav este. Și, totuși, Solomon spune că un copil sărac este mai de preț. Nu pentru că ar avea mai mulți bani sau mai multă influență, ci pentru că este suficient de înțelept încât să asculte. Problema împăratului nu este vârsta lui, ci faptul că a ajuns în punctul în care nu mai este în stare să primească sfaturi. Undeva, pe drumul vieții, a încetat să mai învețe, fiind convins că nu mai are nimic de învățat.

Aceasta este o capcană în care poate cădea oricare dintre noi. Ne putem obișnui atât de mult cu gândul că „așa am făcut întotdeauna”, încât nu ne mai întrebăm dacă este cu adevărat cea mai bună cale. Încetăm să ascultăm sfatul celor înțelepți. Nu mai permitem altora să ne provoace convingerile. Nu-I mai dăm voie lui Dumnezeu să ne corecteze. Este uimitor cât de ușor se strecoară mândria, purtând o legitimație pe care scrie: „Experiență” sau, mai amuzant, „Școala vieții”.

Mi-am petrecut o mare parte din copilărie printre animalele gospodăriei. De aceea, am învățat devreme că încăpățânarea nu este același lucru cu înțelepciunea. Un vițel poate stărui minute în șir înaintea unei porți închise: o împinge, o miroase, se uită la ea nedumerit, pleacă și revine cu aceeași încredere că, de data aceasta, poarta va ceda. Privindu-l, îți vine să zâmbești. Dar, dacă suntem sinceri, de multe ori și noi procedăm la fel. Ne lovim iar și iar de aceleași porți închise, în loc să-L întrebăm pe Dumnezeu dacă nu cumva ne cheamă spre o altă cale. Perseverența este o calitate frumoasă, dar perseverența îndreptată într-o direcție greșită nu este altceva decât exercițiu fizic.

Unul dintre cele mai clare semne ale maturității spirituale nu este cât de multe știi, ci cât de dispus ești să înveți. Și să dezveți. Înseamnă să ai smerenia de a spune: „Am greșit”. Înseamnă să fii gata să primești adevărul chiar și atunci când doare puțin. Înseamnă să deschizi Cuvântul lui Dumnezeu așteptând ca El să te învețe ceva nou, nu presupunând că ai înțeles deja totul doar pentru că ai citit capitolul acela de multe ori.

Frumusețea vieții trăite alături de Hristos este că nimeni nu absolvă vreodată această școală. Nu există o diplomă pe care să scrie: „Felicitări! Acum știi tot ce a vrut Dumnezeu să te învețe”. Fiecare zi vine cu o nouă lecție existențială. Fiecare etapă a vieții este o nouă ocazie prin care El ne modelează. Cei mai înțelepți creștini pe care i-am cunoscut nu au fost cei care păreau să aibă răspuns la orice întrebare, ci aceia care nu au încetat niciodată să pună întrebări, să studieze și să-I permită lui Dumnezeu să-i transforme.

Așadar, dacă vreodată va trebui să alegi între a părea impresionant și a rămâne un om gata să învețe, alege întotdeauna să fii… învățabil. Titlurile sunt doar ecouri care se izbesc de pereți goi. Funcțiile sunt doar anotimpuri. Faima este o umbră care se mută odată cu soarele. Numai inima smerită, care nu încetează să asculte, rămâne o harpă pe care Dumnezeu își așază degetele și din care scoate, așa cum numai El știe, cele mai frumoase acorduri…