Pentru un călugăr, rugăciunea trebuie să fie un tovarăş nedespărţit. La vremea pe care ne-am fixat-o pentru a ne ruga mai concentrat şi mai atent, trebuie să ne străduim, într-un anume sens, să încercăm a ne aduna mintea pe locul unde se află inima – fără să ne-o imaginăm, desigur.

Noi trebuie să respirăm încetişor şi cu glasul nostru lăuntric să spunem rugăciunea: „Doamne Iisuse Hristoase, miluieşte-mă”. Trebuie să aşezăm mintea ca pe un paznic, ca pe un supraveghetor, pentru a însoţi vocea lăuntrică la vremea când spunem rugăciunea. În plus, mintea noastră trebuie să se asigure că imaginaţia nu acceptă nici o închipuire. Împreună cu aceasta, trebuie să stârnim un sentiment de dragoste în sufletul nostru, în aşa fel încât rugăciunea noastră să fie şi întregită cu bune rezultate. Acest rezultat poate fi: uşurinţa în spunerea rugăciunii, căldură duhovnicească, bucurie, lacrimi. Desigur, înainte de a începe să spunem rugăciunea, este de folos să aruncăm o privire timp de 2-3 minute la păcatele noastre, la patimile noastre şi să medităm la păcătoşenia noastră, la starea noastră pătimaşă, la starea de cădere a sufletului nostru şi la faptul că nu putem face nimic fără Dumnezeu. Ca atare, ne putem gândi la judecata lui Dumnezeu sau la starea de osândire de pe lumea cealaltă.

(Comori duhovniceşti din Sfântul Munte Athos – Culese din scrisorile şi omiliile Avvei Efrem, Editura Bunavestire, 2001, p. 299)