Într-o mănăstire cu viaţă de obşte din Sfântul Munte un oarecare frate începător i-a vorbit odată urât tipicarului, care era şi ieromonah, pentru că în vreme ce citea la strana i-a arătat care condac să-l pună mai întâi. Deşi a voit să-l ajute, acela şi-a ieşit din fire. După slujba fratele s-a închis mânios în chilia aşa. Tipicarul s-a întors spre sine, a luat greutatea asupra sa şi s-a mâhnit, gândindu-se că el a fost pricina împotrivirii fratelui. Îl mustră în adevăr conştiinţa. Şi deşi ca tipicar avea răspundere pentru slujba, nu a ţinut seama de răspundere şi şi-a spus: „Eu sunt vinovat pentru că s-a mâniat fratele”. Şi s-a dus la chilia fratelui să-i facă metanie. Acela însă încuiase uşa şi nu deschidea. Atunci s-a aşezat lângă uşă şi a aşteptat de dimineaţă până la orele trei după-amiază, când toca pentru vecernie, şi când fratele a fost nevoit să iasă. Tipicarul căzu la picioarele lui, îi făcu metanie şi-i spuse: „Să mă ierţi, frate, că eu am greşit!”. Aşa vine harul lui Dumnezeu.

(Cuviosul Paisie Aghioritul, Nevoinţa duhovnicească, Editura Evanghelismos, Bucureşti, 2003)