La duminica înfricoșatei judecăți am auzit criteriile de făptuire pentru a putea avea parte de El. A spus Hristos că Îl întâlnim în chipul aproapelui aflat în nevoie, în foame, în sete, în boală, în privare de libertate? A spus că slujind unuia dintre aceștia „mici” Lui îi slujim? Cine Îi este ucenic și prieten se poartă, deci, ca atare.

Contextul de acum o cere imperativ. Există o noblețe lăuntrică la care suntem chemați de urgență în aceste zile pentru vulnerabilitatea manifestă, sporită, a aproapelui nostru. Care este un „eu însumi” manifestat în chipul altei persoane. Știu că ne-am rigidificat mioritic în a trișa, în a nu vedea, în a ignora. Dar avem o șansă istorică să (re)descoperim omul din noi. Mai ales în vreme de Post, orientată spre resuscitarea omului lăuntric. Nu e greu să îl purtăm spre viață pe cel de lângă noi prin aceea ca nicidecum să nu îl punem în primejdie. Să fim solidari. Personal am simțit asta cu intensitate dincolo de risc și mai puternic ca orice în zilele Revoluției. O lecție pentru întreaga viață. 

Semnalele care ne vin sunt foarte preocupante. Următoarele săptămâni ne vor purta către vârful de sarcină. Urmărind veghetor, cu conștiință, ce se întâmplă la alții vom putem preveni și reacționa mai în cunoștință de cauză. Nu se poate împiedica răspândirea completă a virusului, ci doar întârzia, și din această întârziere câștigul poate fi imens. Timpul în plus este echivalentul unei solicitări mai mici asupra capacității de primire din spitale care, oriunde ne-am afla, este limitată, și odată depășită, ucide. Această reușită se convertește, deci, instantaneu în vieți câștigate. Umanitatea mea trăită ca responsabilitate salvează vieți, iresponsabilitatea omoară. În zona Milano au depășit în chip dramatic capacitatea maximă de internare și au trebuit să aleagă între cine poate fi ventilat și cine nu. S-a murit. E vital pentru România să se limiteze răspândirea, nu ne comparăm ca și capacitate de terapie intensivă cu cei din Occident. Iar propagarea se întârzie cel mai bine prin stat acasă! Nu trenați inutil în public, stați acasă. 

Preocupat de întâlnirea dintre teologie și știință, mărturisesc că nu am privit-o niciodată din unghiul de acum. Încercarea nu este doar medicală, ci deopotrivă duhovnicească. Și vă asigur că putem apela la știință dublată lăuntric de cea mai adâncă încredere în Dumnezeul cel viu. Putem interveni medical nădăjduind în lucrarea vindecătoare de Sus, inclusiv prin includerea competențelor spitalicești actuale. Teologia ca simțire a inimii poate conlucra în chip firesc cu măsurile tehnice de îndiguire a răspândirii virusului. Normele de igienă pot conlucra cu teologia mai ales când operăm cu vulnerabilitatea aproapelui.

Toate cu o singură condiție. Să vrem să fim oameni de omenie. Să iubim, să protejăm, să mângâiem. Împreună, întru Hristos.