Orice formă de asceză sufletească porneşte de la trup, are ca prim subiect trupul. Până la a ajunge la viaţa contemplativă, înaltă, creştinul trebuie să treacă prin perioada ascetică, etapa de curăţire de păcate şi de patimi, multe dintre acestea fiind lucrate prin intermediul trupului, patimile trupeşti. Fără o astfel de etapă şi fără astfel de aspre nevoinţe nu este posibilă nici o realizare autentică în plan spiritual. E o autoînşelare a crede că putem trăi o bogată viaţă spirituală, în sărăcia şi primitivitatea pasiunilor noastre trupeşti, necontrolate de raţiune. Se înşeală cel care socoteşte că a dobândit roadele postului duhovnicesc, nepracticând aspru înfrânarea trupească. Se înşeală acela care crede că rugăciunea sa este curată şi bineplăcută lui Dumnezeu, dacă nu izvorăşte dintr-un trup educat prin asceză şi dintr-un suflet curăţit prin toate aceste nevoinţe, atât trupeşti, cât şi sufleteşti. Calea spre viaţa duhovnicească îmbunătăţită trece inevitabil şi obligatoriu prin etajul trupesc, prin asceza trupească.

(Pr. prof. dr. Ioan C. Teşu, Patima desfrânării şi lupta împotriva ei, Editura Credinţa strămoşească, p. 27-28)