Înțelesul mântuirii la păgâni, evrei și primii creștini

De-a lungul a două mii de ani, calendarul sfinților Bisericii s-a îmbogățit cu noi și noi mărgăritare mai mici sau mai mari, brute ori șlefuite, pietre nestemate din cele mai diferite, creștini și creștine care și-au pus viața în slujba lui Hristos. Este însă mai puțin știut faptul că, în primele generații, foarte mulți dintre cei care primiseră Botezul asociau mântuirea, adică dobândirea Împărăției cerurilor câștigată de noi o dată pentru totdeauna de Hristos (Rom. 6, 9-10), exclusiv cu luarea cununii muceniciei. Având în vedere că învățătura creștină se răspândise printre popoare care fuseseră înainte păgâne, se poate crede că această viziune avea la bază o idee cu fundament greco-roman, potrivit căreia doar cei numiți în mitologia veche „eroi”, oameni care s-au remarcat prin multe fapte de vitejie, ajungeau la fericirea veșnică în Câmpiile Elizee alături de zei și semizei. Această viziune devenise chiar mai exclusivistă la popoarele germanice, potrivit cărora oamenii erau primiți în Walhalla exclusiv în urma morții pe câmpul de luptă. Dar și în spațiul semitic, începând cu babilonienii, exista credința că muritorii de rând sălășluiau după moarte într-un loc sumbru, așteptând mântuirea de la zei. La iudei era cunoscută expresia referitoare la cel care murea că „se adăuga la poporul său” (Fac. 25,8) sau „la părinții săi” (Fac. 35,29), însă nu dobândea paradisul, închis oamenilor și străjuit încă de la păcatul lui Adam de heruvimi cu sabie de foc (Facere 3,24). Totuși, în legătură cu aceasta, exista și credința învierii și răsplătirii fiecăruia, după faptele sale, la Învierea de apoi (Mat. 22, 28-30; Ioan 11,24 ș.a.).

În tratatul său Despre suflet (De anima, cap. 55), Tertulian spune că „dacă trebuie să-ți dai viața pentru Dumnezeu, precum Mângâietorul sfătuiește, nu este în febră blândă și pe paturi moi, ci în durerile ascuțite ale martiriului: trebuie să iei crucea și să o porți urmând pe Stăpânul tău, precum El Însuși te-a instruit. Singura cheie pentru a descuia Paradisul este sângele vieții tale”. De altfel el însuși amintește în continuarea acestor cuvinte că a scris un tratat întreg, intitulat Despre Paradis, în care lămurește cum fiecare suflet așteaptă în Hades (iad) până la Judecata de Apoi. Aceasta înseamnă că apologetul cartaginez a convertit viziunea greco-romană despre Câmpiile Elizee la viziunea creștină a urmării lui Hristos prin luarea Crucii (Matei 16,24), interpretând-o însă foarte strict: mântuirea presupune mărturisirea lui Hristos cu prețul sângelui propriu.

Martiriu și mărturisire în viața Sfântului Antonie

Viziunea mântuirii prin martiriu se pare că era împărtășită și în multe biografii sfinte timpurii, care semnalează faptul că unii creștini se autodenunțau înaintea conducătorilor păgâni, în timpul prigoanelor, punându-se în situația de a fi uciși, din moment ce încăpățânându-se să Îl mărturisească pe Hristos ca singurul Dumnezeu și împărat, refuzau retractarea sau „reconvertirea” la vechile credințe. Și Sfântul Antonie, părintele pustnicilor din Egipt, avea o perspectivă asemănătoare. Biograful și ucenicul său, Sf. Atanasie al Alexandriei, povestește în capitolul al 45-lea al lucrării biografice Viața Sfântului Antonie, scrisă la scurtă vreme după trecerea la cele veșnice a vestitului ascet (356 d.Hr.), cum că acesta, după ani îndelungați de viață ascetică și confruntări atât cu propriile patimi și neputințe, cât și cu puterile demonice, ajungând la o vârstă a maturității totodată trupești și duhovnicești (cam la 60 de ani), a plecat în Alexandria în vremea prigoanei pornite împotriva Bisericii de împăratul Maximin (în anul 303). „Și fiind aduși la Alexandria sfinții mucenici, le-a urmat și el, lăsând mănăstirea. Căci zicea:  «plecăm și noi că să luptăm pentru credință, de vom fi chemați, sau să privim pe cei ce luptă». Și avea dorința să se facă martir”.

Spre deosebire de curajoșii creștini care, așa cum am pomenit, se autodenunțau pentru a câștiga cununa martirilor, Avva Antonie nu dorea să se predea el însuși, notează biograful. Din citirea întregii vieți, s-ar putea conchide că a hotărât astfel nu din teamă ci mai degrabă din smerenie, crezându-se încă nevrednic pentru această neobișnuită cinste, însă tinzând cu ardoare către ea. De aceea, slujea într-un mod ostentativ celor arestați pentru vina de a fi creștini. Chiar și după hotărârea unui judecător local de a interzice monahilor să vină în marea cetate și să participe la procesele intentate creștinilor, Sfântul Antonie decide să-și spele haina și fața (ceea ce aflăm din capitolul următor că nu o făcuse toată viața, tocmai din motive de ordin ascetic) și se afișează într-un loc din tribunal chiar mai vizibil pentru prefectul orașului, care însă hotărăște să-l ignore în continuare. „De aceea se arătă întristat că n-a fost dus la mucenicie”, scrie în continuare ierarhul alexandrin despre maestrul său duhovnicesc, simțindu-se obligat să explice cititorilor că „Domnul l-a păzit spre folosul altora ca să fie multora învățător întru nevoința pe care el a învățat-o din Scripturi”, și că astfel el a continuat să slujească mărturisitorilor.

Capitolul următor (46) al Vieții Sfântului Antonie capătă în această lumină, a înțelegerii mai extinse a mărturisirii lui Hristos, o importanță aparte pentru întreaga creștinătate. Se știe că această biografie sfântă s-a răspândit cu repeziciune în Apus, fiind cunoscută atât marelui învățat Augustin al Hiponei, care i-a urmat pilda ascezei, cât și Sfântului Martin de Tours, primul sfânt ne-martir al Apusului (+397). Sf. Atanasie notează că anahoretul egiptean a zăbovit în metropola Orientului până la încetarea prigoanei, pe la anul 311, după ce episcopul Petru, înaintașul său în scaunul Alexandriei, a primit cununa muceniciei (în grecește, memartyrēken). Reîntors în locul său de viețuire din pustiu, din moment ce misiunea sa în lume părea a se fi încheiat, Antonie „mărturisea (în grecește, martyrōn) în fiecare zi cu conștiința sa și lupta pentru biruința credinței”.

Cuvintele grecești „mărturisire” și „martiriu” (cu corespondentul său slavon, „mucenicie”) sunt sinonime și omonime. Sfântul Atanasie, care utilizează cuvântul martyreia (cu derivatele lui) doar de șapte ori în întreaga lucrare, a folosit cu bună știință, într-o singură frază, ideea de mărturisire a lui Hristos atât prin moarte (prin exemplul episcopului Petru) cât și viața de zi cu zi (prin cel al ascetului Antonie) pentru a extinde teologic înțelesul martiriului. Monahul nu mărturisește în fața unui tribunal sau a unui judecător, ci în fața propriei conștiințe, iar timpul mărturisirii nu mai este doar acela al chinurilor torturilor încheiate cu moartea trupului, ci este o expresie a vieții pământești în întregimea sa. Lupta simbolică cu prigonitorii, încheiată fizic printr-o înfrângere dar duhovnicește printr-o victorie în cazul martirilor, este transformată de monahul Antonie într-o încordată nevoință: „Căci postea pururea. Iar haina îi era pe dinăuntru din păr, iar pe deasupra din piele. Pe aceasta a păstrat-o până la moarte nespălându-și nici trupul cu apă pentru murdărie și nici picioarele, ba nevrând nici să intre simplu cu ele în apă dacă nu era vreo trebuință”.

Mărturisirea lui Hristos în viața de zi cu zi a Sfântului Antonie

Episodul părăsirii de către Antonie a pustiei pentru a sluji mucenicilor întrerupsese o biografie înțesată de lupte cu demonii, învățături ale marelui ascet adresate ucenicilor săi și scurte povestioare legate de minuni de tot felul (în special vindecări), unde foarte adesea se atrage atenția că acestea au fost săvârșite de Hristos și nu de sfântul anahoret, dar la rugăciunile acestuia (un astfel de exemplu se găsește către finalul biografiei, în capitolul 73: „Nu poruncind vindeca Antonie, ci rugându-se și chemând numele lui Hristos, spre a fi tuturor vădit că nu era el cel ce făcea aceasta, ci Domnul, care își arăta iubirea de oameni prin Antonie și vindeca pe cei de pătimeau”).

Revenit în muntele său, sfântul își reia viața sa dinainte, luptele de acum înainte mai puțin aprige cu diavolul, asprul post, rugăciunea intensă și smerenia prin care dobândește harisma descoperirii, de la Duhul Sfânt, a răspunsului pentru oricare întrebare complicată (cap. 65). Dar toate acestea nu îl fac să se socotească superior altora, ci smerindu-se, se lasă învățat de clericii bisericii și le dă întâietate acestora la rugăciunea obștească (cap. 66).  Încă o dată, „rugat de episcop și de toți frații, a coborât din munte și venind în Alexandria, i-a dat pe față în predici pe arieni, spunând că erezia lor e cea mai rea și înainte mergătoarea lui Antihrist” și explicând că arienii „spunând că Fiul și Cuvântul cel din Tatăl este făptură, nu se deosebesc întru nimic de păgâni, închinându-se făpturii în locul Creatorului Dumnezeu” (cap. 68). Prin această explicație precum și alte dialoguri cu filosofii păgâni, Sfântul Antonie dă dovada unei profunde înțelepciuni în mărturisirea dreptei credințe în Hristos, „fără să fi învățat carte” (cap. 71), însă nu pentru a relativiza învățătura în detrimentul credinței, deși afirmă că „cel cu mintea sănătoasă n-are nevoie de carte” (cap. 72), ci pentru a argumenta puterea credinței ci în Hristos Cel înviat și nu în rațiune (cap. 74). Bătrânul pustnic, vorbind despre relația dintre credință și rațiune spune: „credința se naște din simțirea sufletului, iar argumentarea rațională, din meșteșugul celor ce construiesc. Drept aceea, cei care au lucrarea credinței nu au nevoie de dovedirea rațională sau poate că le e de prisos. Și de fapt, ceea ce noi înțelegem prin credință, voi încercați să construiți prin judecăți” (cap. 76), le spune el iscoditorilor oaspeți, ceea ce înseamnă că drumul credinței (autentice) e superior rațiunii, fiindcă prima vine din descoperire dumnezeiască, în timp ce a doua este omenească.

Ca și mucenicii de odinioară care nu se temeau de moarte, ci dimpotrivă se bucurau că se întâlnesc cu Domnul Hristos, avva Antonie cunoscându-și sfârșitul „parcă plecând dintr-o cetate străină în cetatea sa, le vorbea (ucenicilor) cu bucurie”(cap. 88), făcând un fel de sinteză a spiritualității monahale, a martiriului de zi cu zi: „Eu, precum s-a scris, pornesc pe drumul părinților. Căci mă văd chemat de Domnul. Iar voi privegheați și nu pierdeți roada nevoinței voastre de mulți ani, ci, ca și când acum ați începe, siliți-vă să vă păstrați râvna voastră. Cunoașteți pe demonii uneltitori, cunoașteți cât de sălbatici sunt, dar și cât de slabi în putere. Nu vă temeți deci de ei, ci mai degrabă respirați pe Hristos și credeți Lui. Și trăiți ca unii ce mor în fiecare zi, luând aminte voi înșivă și aducându-vă aminte de câte ați auzit din îndemnurile mele...” (cap. 90).

Monahismul – un alt fel de martiriu

Viața Sfântului Antonie este un prilej în primul rând pentru monahi – dar nu numai pentru ei – a înțelege că slujirea lui Hristos în viața de zi cu zi este tot atât de prețioasă ca și martiriul. Sfântul Atanasie, pomenit la 18 ianuarie (chiar a doua zi după maestrul său), îndeamnă pe cititori să povestească și altora despre cel devenit, s-ar putea spune pe bună dreptate, părintele și icoana tuturor asceților: „Drept aceea, citiți acestea celorlalți frați, ca să afle cum trebuie să fie viața monahilor și să se convingă că Domnul și Mântuitorul nostru Iisus Hristos slăvește pe cei ce-L slăvesc și că pe cei ce slujesc Lui până la sfârșit nu numai că îi duce în Împărăția cerurilor, ci îi face și aici, pe cei ce se ascund și se străduiesc să viețuiască în retragere, arătați și vestiți pentru virtutea lor și pentru folosul altora”. Prin urmare, la rândul ei, mărturisirea episcopului alexandrin prin povestirea vieții marelui ascet al Egiptului nu este altceva decât mărturisirea lui Hristos, printr-o viață exemplară și a faptului că Crucea Domnului se poate purta tot la fel de bine fie făcându-ne priveliște lumii pentru El (1 Cor. 4,9; Evr. 10,33), fie în taina chiliei.