Ascultarea ajută foarte mult. Și puțină minte de ar avea cineva, dacă face ascultare, se face filozof. Ori inteligent, ori prost, ori sănătos, ori bolnav sufletește și trupește de ar fi cineva, și pentru aceasta se chinuiește de gânduri, dacă însă face ascultare, se eliberează. Ascultarea este eliberare.

Temelia duhovnicească este recunoașterea smerită a greșelii și neîndreptățirea întru cunoștință a omului atunci când este vinovat și i se face observație. Cel care se îndreptățește pe sine nici vreo sporire nu are și nici lăuntric nu se odihnește. Nu ne va spânzura Dumnezeu pentru o greșeală pe care am făcut-o, dar să nu ne îndreptățim pe noi înșine pentru acea greșeală și să considerăm aceasta (îndreptățirea) un lucru firesc. Este ca și cum ai ridicat un zid prin care te desparți de Dumnezeu, prin care tai orice legătură cu El.

Cel mai mare egoist este acela care se ia după gândurile lui și nu întreabă pe nimeni. Unul ca acesta se autodistruge. Se poate că cineva să fie foarte inteligent, dar dacă are voia sa, încrederea în sine și iubirea de sine, se chinuiește mereu. Se încurcă urât și i se creează probleme. Ca să-și afle drumul său, trebuie să-și deschidă inima unui duhovnic și să ceară cu smerenie ajutorul lui.

(Ieromonahul Benedict Stancu, Cuvinte de nădejde celor fără de nădejde, Editura Sophia, București, 2008, p. 125)