Starețul întotdeauna învăța și accentua asupra ascultării, iar la întrebările: „Părinte, cum vom afla rugăciunea? Cum vom găsi harul?”, răspundea:

– Când vasul sufletului este curat, atunci de la sine se va umple de harul dumnezeiesc. Din ascultare se naște rugăciunea și din rugăciune, teologia.

– Părinte, cum să rostim Rugăciunea lui Iisus? în­treagă, adică: „Doamne, Iisuse Hristoase, Fiul lui Dum­nezeu, miluiește-mă pe mine, păcătosul?”.

– Nu, nu, este obositor. Ajung cele cinci cuvinte: „Doamne, lisuse Hristoase, miluiește-mă!”. Dacă vei spori în rugăciune, singur vei tăia și celelalte cuvinte, din pricina dorinței arzătoare a sufletului și vei spune: „Iisuse al meu, miluiește-mă!” sau „Preadulce lisuse, miluiește-mă!”. Se poate să te umpli de dor dumneze­iesc și să strigi numai numele: „lisuse, Iisuse...”. Și dacă te vei învrednici să urci și mai mult, atunci vei rămâne fără de glas, ca în extaz, datorită căldurii haru­lui pe care o vei simți.

– Și cu ce fel de dispoziție sufletească să ne rugăm, Părinte? De slavoslovire, de bucurie, de mulțumire, de întristare și pocăință? Cum?

– Cu acea dispoziție pe care o are sufletul în acea clipă. Ai bucurie? Roagă-te cu bucurie! Ai pocăință? Roagă-te cu pocăință!

– Și dacă sufletul nu are nici o dispoziție sau mintea nu se concentrează în rugăciune?

– Mintea întotdeauna face așa. Fuge. Dar lucrarea noastră este să o aducem mereu înapoi. Începem rugăciunea în șoaptă sau cu voce tare, până se adună mintea, iar atunci când aceasta începe să fie atentă la rugăciune, ne rugăm mintal, fără a o șopti. De altfel, experiența îl învață pe fiecare.

Cât despre dispoziție, dacă nu o avem, putem să facem următorul lucru. Aducem în mintea noastră o imagine duhovnicească, care să sensibilizeze sufletul nostru, cum ar fi Răstignirea Domnului, care ne face să cugetăm cât de mult a suferit El ca Dumnezeu-Om pen­tru noi, neînsemnații. Eu de multe ori am folosit urmă­toarea cugetare duhovnicească: îmi închipuiam că se face a Doua Venire și Hristos cu cei de-a dreapta Lui se îndepărtează de mine și eu mă primejduiesc să rămân pe veci despărțit de Hristos și de împărăția Lui. Atunci, fiul meu, îți vine o astfel de dispoziție pentru rugăciune, încât strigi în duh: „Hristoase al meu, mântuiește-mă”, iar lacrimile îți curg șuvoi.

– Așadar, Părinte, rostind rugăciunea, putem să avem în același timp în minte și o astfel de imagine?

– Nu, nu. Această cugetare o folosim numai la început, pentru a-i crea sufletului o dispoziție pentru rugăciune. Când spunem rugăciunea, o rostim rar și cu zdrobire de inimă. Atunci nu ne imaginăm nici cuvinte și nici chipuri.

– Și cum ne dăm seama, Părinte, că sporim în rugăciune?

– Primul lucru pe care îl aduce rugăciunea este bucuria. Crezi că ești fiu de împărat. Apoi lacrimile tale se înmulțesc. Vrei să îmbrățișezi întreaga creație, însu­flețită și neînsuflețită. Toți oamenii ți se par a fi îngeri. Apostolul Pavel arată care este roada Duhului: dra­gostea, bucuria, pacea, îndelungă răbdarea, bunăta­tea, facerea de bine, credința, blândețea și înfrânarea (Galateni 5, 22).

– Părinte, trebuie să ne rugăm cu rugăciuni impro­vizate?

– Eu adeseori fac acest lucru. Rugăciunea impro­vizată și imaginile duhovnicești, despre care am spus mai înainte, precum și o psalmodie scurtă, cântată pe un ton scăzut, fie cu tropare, fie cu cuvinte improvi­zate, toate acestea ajută sufletul să vină la o stare înaltă duhovnicească. Iar atunci când nu este nevoie de ele, ne rugăm fierbinte numai cu rugăciunea „Doamne, lisuse Hristoase, miluiește-mă". Altădată, sufletul având o stare duhovnicească bună, își dorește să psalmodieze dintru adâncuri. Sau se întâmplă une­ori să îi vină spontan diferite înțelesuri duhovnicești și în acele clipe vrea să se roage cu cuvinte alcătuite de el însuși. Să lăsăm atunci sufletul să se sature din plin.

– Deci, aceasta este rugăciunea minții, Părinte? Tre­buie să folosim inspirația și expirația atunci când o ros­tim?

– Nu, acesta este doar începutul rugăciunii minții. Rugăciunea minții este o energie a harului și mă rog ca Dumnezeu să o dăruiască celor ce se nevoiesc cu ea.

Când sufletul este pregătit atunci Dumnezeu îl aduce la desăvârșirea rugăciunii minții. Până atunci suntem datori să ne nevoim cu rugăciunea, având ca temelie ascultarea. Nu este necesar ca inspirația și expirația să se îmbine cu rugăciunea. Acestea sunt elemente secundare. Și mai ales nu trebuie ca rugăciunea să se unească cu bătăile inimii. Cu locul inimii da, cu bătăile ei, nu.

– Putem spori în rugăciune fără ascultare?

– Să-ți povestesc o întâmplare. Era un bătrânel care avea doi ucenici. Unul era ascultător, dar la rugăciune simțea multă uscăciune. Celălalt nu făcea ascultare, însă la rugăciune era plin de lacrimi. Starețul lor se mira mult de aceasta, și de aceea a mers să se sfătu­iască cu duhovnicul lor. Acela, fiind înțelept, l-a sfătuit să mai aștepte puțin și atunci va vedea cum vor evolua lucrurile. Într-adevăr, după puțin timp, ucenicul cel bun a început să simtă harul rugăciunii, umplându-se de lacrimi și de bucurie. Celălalt însă, chiar și cele pe care le avea, le-a pierdut încet-încet și a rămas cu totul gol.

– Părinte, cât timp poate să țină rugăciunea harică?

– La mine, starea de har durează până la trei ore. Apoi scade încet-încet, iar eu continui să rostesc rugăciunea simplu, fără căldură, sau de multe ori cânt psalmi improvizați de mine sau din Psaltire. Citesc puțin și apoi mă odihnesc până se luminează de ziuă, și atunci trimit obștea să citească câteva rugăciuni și în biserică. Iar eu continui să fac slujbele, rostind rugăciunea lui lisus, cu metania, așa cum m-am obișnuit.

(Ieromonahul Iosif Aghioritul, Starețul Efrem Katunakiotul, Editura Evanghelismos, București, 2004, pp. 123-126)