Duhovnicul are datoria aceasta de a-i deschide omului mintea să înţeleagă nişte lucruri pe care, doar cu puterea lui, omul nu le înţelege. Am zis că cei mai mulţi oameni nu au duhovnic în înţelesul că se spovedesc o singură dată pe an şi într-o mare grabă şi atunci nu se stabileşte legătura cu un duhovnic. De obicei, oamenii la spovedit spun lucruri de suprafaţă, spun lucruri pe care le-ar spune oriunde şi oricând, nu spun lucruri care îi preocupă, care au însemnat ceva în viaţa lor.

Şi apoi vin după ani şi ani şi spun că s-au spovedit de atâtea ori şi n-au putut spune un lucru oarecare, care trebuia spus de la început. Noi avem înţelegere faţă de neputinţa omenească şi îi înţelegem şi pe cei care nu au puterea să-şi deschidă sufletul. Dar ce se întâmplă? Duhovnicii trebuie să le spună credincioşilor, măcar să ştie lucrul acesta, că tăinuirea păcatelor la spovedanie înseamnă înmulţirea păcatelor. De câte ori te spovedeşti şi tăinuieşti ceva, duci ani de zile, poate, nişte păcate pe care nu le-ai spus niciodată, dar te-ai spovedit şi te-ai împărtăşit, în realitate ţi se înmulţesc păcatele.

„Dacă vei ascunde de mine vreun păcat – e un cuvânt de învăţătură la rânduiala Spovedaniei –, toate păcatele îndoite le vei avea.” Deci, de fiecare dată când cineva tăinuieşte un păcat, sau îl uită, sau nu îi vine în minte un păcat, trebuie să vină după aceea şi să-l spună şi să fie preocupat de lucrul acesta! Când i se dă ocazia poate să spună, dacă îl asupreşte gândul.

(Arhimandritul Teofil Părăian, Cum putem deveni mai buni – Mijloace de îmbunătăţire sufletească, Editura Agaton, p. 334)