Dacă ar veni vreun frate la viaţă monahală din orice fel de pricină, de nu se va trezvi, îndată şi numaidecât îl înghite pe el diavolul. Că începe vicleanul a-l sfătui pe el şi a zice: „Ce voieşti acum? Să te osteneşti la fapte bune, să te trudeşti şi să te ticăloşeşti, când nu este răsplătire? Au doară din bunăvoia ta ai venit la viaţa monahală? Mi se pare că ţi s-a întâmplat lucrul acesta şi de nevoie te-ai făcut monah, fiindcă niciodată tu nu aveai de gând să te faci monah. Deci, nu voi acum să te ticăloşeşti în zadar, că nu îţi va răsplăti ţie Dumnezeu pentru aceasta”. Acestea sfătuieşte vrăjmaşul pe frate, vrând să-l arunce în adâncul deznădăjduirii.

Deci, atunci, fratele, nesocotind întru sine facerile de bine ale Domnului, se dă pe sine deznădăjduirii, fiind orbit la minte. Atunci începe fratele a petrece în lenevire şi în nefrică, a se împotrivi şi celor mici şi celor mari şi a dormi fără de saţiu. De a făcut vreun bine cândva, se căieşte, ca pe o pagubă socotindu-l, întrucât adeseori cârteşte şi se tânguieşte pe sine. Şi, în scurt, se dă pe sine pieirii. Şi în loc de a-şi împlini datoria, ostenindu-se mai mult la faptele bune, el lucrează cele împotrivă, nesocotind întru sine facerile de bine ale Domnului, şi a zice: „Suflete, câţi s-au învrednicit, prin multe postiri şi milostenii, să vină la o petrecere ca aceasta, iar eu în lenevire am petrecut toată vremea vieţii mele, dar Domnul m-a învrednicit să vin în acest fel de sporire, a cinstitei şi nerăspânditei vieţi, nemaipomenind păcatele mele cele multe”.

(Sfântul Efrem Sirul, Cuvinte și învățături vol. 2, Editura Bunavestire, Bacău, 2008, p. 125)