Trecând timpul și continuând ucenicul ascultător această luptă bună a muceniciei celei fără de sânge, care este ascultarea, se prezintă o formă mai desăvârșită de ascultare care este mai mult o lucrare mai matură a duhului omului și a liberei alegeri, pe baza poruncilor lui Hristos, a Cărui dragoste îl aprinde și mai mult pe atletul înflăcărat. Odată mutată ascultarea din planul imperativ al poruncii în sfera dragostei, transformă pentru totdeauna substanța vieții. Din chipurile uscate ale legii și ale societăților fragmentate se transformă în pace și atot-unitate a dragostei celei în Hristos și a fericirii. Astfel se înfăptuiește Împărăția lui Dumnezeu pe pământ[1]. Ascultarea experimentată pe baza dragostei îl silește pe ascultător să caute voia semenului, a fiecărui semen, în toate locurile și să-l odihnească pe el după porunca iubirii. Nimeni nu are o dragoste mai mare, ca să-și pună sufletul lui pentru prietenii lui[2]. Și această poruncă avem de la El, cine iubește pe Dumnezeu să-l iubească și pe fratele său[3].

Potrivit tradiției noastre patristice, începutul în cunoașterea dumnezeiască este atunci când Dumnezeu Însuși Se descoperă făpturii Sale, lucru care se întâmplă fără silire și fără măsură. Când omul răspunde de voie și deplin acestei provocări, crește și dumnezeiasca prezență prin energiile dumnezeiescului har, până ce credința devine temeinică în sufletul care a primit cercetarea lui Dumnezeu. Apoi, în fiecare, în funcție de timp, de experiență și de împrejurări, se ascunde simțirea prezenței harului. Aceasta, de obicei, îi cutremură pe cei ce sunt încă neiscusiți în această stare și caută pricinile. Însă pricina în sine nu este alta decât mărturia credinței noastre, adică să arătăm faptic cunoștința duhovnicească dăruită nouă, să facem dovada ei prin fapte: Prin răbdare și prin stăruință, dacă rămânem credincioși lui Dumnezeu, Cel pe care L-am cunoscut, chiar și fără prezența harului Lui, dacă vom crede Lui și Îl vom urma, fiindcă merită și fiindcă ne-a mângâiat. Starea aceasta a luării dumnezeiescului har creează în om multă durere, și neliniște, și luptă, fiindcă ceea ce a fost pierdut nu are asemănare, nici nu se compară nici pe departe cu fericirea întregii oemnități. Setea și dorul de comoară naște lupta. Dar aceasta este exact arta duhovnicească și știința, pe care Părinții o numesc arta artelor și știința științelor. Dar factorulcel mai important al dumnezeiescului har, potrivit dumnezeieștii Scripturi, este ascultarea de voia dumnezeiască.

Fiica credinței, potrivit sfântului Maxim, este dumnezeiasca frică. Fiica fricii este râvna. Iar lucrarea râvnei dumnezeiești este acribia conștiinței și, mai exact, dumnezeiasca ascultare. Și viața duhovnicească mai desăvârșită, pe care ne-a predat-o Însuși Domnul nostru învățând și plinind cu fapta, intră în amănunțimea conștiinței unde ascultarea de dumnezeiasca voie are ca bază dragostea către Dumnezeu și către aproapele.

Sfinții Părinți stăruie și accentuează că adevărații ascultători sunt moștenitorii făgăduinței harismelor Sfântului Duh, care este Acel Alt Mângâietor care rămâne cu ei în veac[4]. Ascultării martirice îi urmează discernământul. Discernământului îi urmează cunoștința duhovnicească și acesteia îi urmează libertatea cea în Hristos. Această libertate pe care Fiul lui Dumnezeu o dă celor ce L-au primit. Celor câți L-au primit le-a dat puterea să se facă fii ai lui Dumnezeu[5]. Veți cunoaște adevărul și adevărul vă va face liberi[6]. Cel ce este de la Dumnezeu nu păcătuiește[7] de aceea, pe drept îi urmează acestuia progresiv nepătimirea, îndumnezeirea și desăvârșirea, dar întotdeauna cu harul lui Hristos.

Prin urmare, toți cei care vor să dezbrace tunicile de piele și păcatul cel în multe chipuri, care este nimicirea persoanei noastre omenești, să intre de voie în stadionul fericitei ascultări și fără de grijă în străduința lor, vor ajunge repede la limanurile cele bune ale mântuirii, privind la Prototip, la Preadulcele nostru Stăpân, Cel care a înnoit și a umblat Cel dintâi pe această cale excelentă și ne-a predat-o ca pe o lecție a celui mai sigur mod de izbândă. Dumnezeului celui în Treime și Împreună-Săvârșitorului celor bune, slava și puterea în vecii vecilor. Amin.

(Gheron Iosif Vatopedinul, Cuvinte de mângâiere, în curs de publicare la Editura Doxologia)

[1] Mt. 6, 10.

[2] In. 15, 13.

[3] I In. 4, 21

[4] In. 14, 16.

[5] In. 1, 12.

[6] In. 8, 32.

[7] I In. 5, 18.