În vremea aceea a venit Iisus în casa lui Simon și a lui Andrei, împreună cu Iacov și cu Ioan. Iar soacra lui Simon zăcea cuprinsă de friguri și îndată I-au vorbit despre ea. Și, apropiindu-Se, a ridicat-o, apucând-o de mână. Și au lăsat-o frigurile și ea le slujea. Iar când s-a făcut seară și soarele apusese, au adus la El pe toți bolnavii și demonizații. Și toată cetatea era adunată la ușă. Și a tămăduit pe mulți care pătimeau de feluri boli și a alungat mulți diavoli. Iar pe diavoli nu-i lăsa să vorbească, pentru că-L știau că El e Hristos. Și a doua zi, foarte de dimineață, ridicându-Se, a ieșit și S-a dus într-un loc pustiu și Se ruga acolo. (Marcu 1, 29-35) (Joi în săptămâna a 12-a după Rusalii)

Evanghelistul amintește, în pericopele ce s-au citit în marțea și miercurea acestei săptămâni, de o zi de sabat în care Domnul a intrat într-o sinagogă din Capernaum, un orășel la marginea lacului Ghenizaret și una dintre cele mai importante așezări ale Galileii la acea vreme. Sinagoga mare a orașului din piatră albă contrasta cu piatra locală a caselor, ceva mai negricioase, din bazalt. Se pare că fusese construită de un sutaș roman, după cum reiese din Evanghelia de la Luca (7, 5), iar acestuia Iisus i-a vindecat sluga de la distanță, fără să intre în casa lui. Așadar, orașul era unul destul de pestriț din punct de vedere etnic.

După Botezul primit prin mâna lui Ioan și petrecerea unei perioade de patruzeci de zile în pustietate, Mântuitorul Se stabilise în Capernaum. Tocmai chemase la apostolat pe primii Săi patru ucenici. Se pare că și Simon, care se va numi mai târziu Petru, deși se născuse în satul Betsaida, situat ceva mai la nord, locuia acum în Capernaum, împreună cu Andrei, fratele său. În casa lor a intrat Hristos împreună cu gazdele și cu alți doi ucenici, Iacov și Ioan. Simon avea o soacră care locuia sub același acoperiș și era bolnavă de friguri. Ne putem întreba unde se afla atunci soția corifeului apostolilor, dar Scripturile nu ne dau niciun indiciu. Nu știm nici dacă era acolo, nici dacă aveau copii sau nu. Potrivit unei tradiții bisericești, consemnată și în introducerea la viața Sfântului Evanghelist Marcu, așa cum apare ea în Sfânta Evanghelie editată de Patriarhia Română, Marcu ar fi fost chiar fiul trupesc al Sfântului Petru și al soției sale Maria, fiica lui Aristobul, fratele Sfântului Apostol Barnaba. 

Revenind la subiectul Evangheliei, textul citit în ziua trecută amintește de faptul că Iisus vindecase în sinagogă un demonizat. De aceea, Petru și Andrei i-au vorbit despre soacra care zăcea bolnavă, îndrăznind să spere că Domnul o va tămădui și pe ea, lucru pe care îl și face, apucând-o de mână. Această formă de vindecare era total surprinzătoare în epocă. Existau și pe atunci vindecători, însă aceștia reușeau în acțiunea lor cu ajutorul plantelor medicinale sau atunci când se credea că boala e datorată diavolilor prin folosirea unor amulete și rostind incantații. Așadar, Iisus, prin vindecarea săvârșită numai prin cuvânt sau numai apucând pe cineva de mână ca și cum l-ar ajuta să se ridice, surprindea cu puterea Sa. Femeia vindecată nu mai ședea în pat sau la odihnă fiindcă vindecarea fusese completă. De aceea, Marcu notează că ea îndată a început să slujească Domnului, iar minunea nu rămăsese ascunsă, drept pentru care după apusul soarelui toată cetatea era adunată la ușă, iar Hristos i-a vindecat pe alți bolnavi și demonizați aduși acolo. E interesant că Evanghelistul nu a notat că i-a vindecat pe toți, semn că vindecarea nu se face paușal la comandă, printr-un decret divin, ci e individuală. Poate că și aici Domnul întreba pe bolnavi sau pe casnicii lor – în cazul celor posedați – de cred ei că El poate face aceasta, fiindcă vindecarea e un act de credință.

Sfântul Marcu mai atrage atenția încă o dată că demonii din oamenii posedați vorbeau și mărturiseau pe Iisus ca fiind Hristos, așa cum făcuse și cel vindecat în sinagogă, unde spunea: „Te știm cine ești, Sfântul lui Dumnezeu!”. Dar Domnul i-a obligat să tacă pentru că nu voia ca adevărul despre persoana Sa să vină din mărturisirea duhurilor necurate. Pe deasupra, această mărturisire era prea timpurie și mai degrabă dăuna decât ajuta în misiunea Sa de propovăduire.

Cuprinsul pericopei dezvăluie un ritual misionar al Domnului Hristos care îmbină deschiderea către alții cu întoarcerea către Sine. Iisus intră în casele oamenilor (aici, la Petru și Andrei), le vorbește, le vindecă bolnavii, dar nu rămâne un timp prea îndelungat la ei. Dimineața devreme iese de acolo și nu Se roagă în acea casă, ci într-un loc pustiu. Rugăciunea Domnului este o rugăciune în liniște, în taină, departe de zarva cotidiană și de orice ar putea să o întrerupă. Această formă de rugăciune a fost și este imitată până azi de mulți creștini care se roagă la miezul nopții sau dis-de-dimineață, ori „mânecând” după un termen vechi bisericesc întâlnit în multe imne care se cântă la strană. Atunci, în acel moment prielnic, iubit de pustnici și veghetorii lumii, întreaga făptură este într-o liniște mare și nimic nu distrage de la întâlnirea cu Dumnezeu.