În vremea aceea, pe când Se apropia Iisus de Ierihon, un orb ședea lângă drum, cerșind. Și, auzind el mulțimea care trecea, întreba ce se întâmplă. Și i-au spus că trece Iisus Nazarineanul. Atunci el a strigat, zicând: Iisuse, Fiul lui David, miluiește-mă! Și cei care mergeau înainte îl certau ca să tacă, dar el cu mult mai mult striga: Fiule al lui David, miluiește-mă! Deci, oprindu-Se, Iisus a poruncit să-l aducă la El; și apropiindu-se, l-a întrebat: Ce voiești să-ți fac? Iar el a spus: Doamne, să văd! Și Iisus i-a zis: Vezi! Credința ta te-a mântuit. Și îndată a văzut și mergea după El, slăvind pe Dumnezeu. Iar tot poporul care văzuse a dat laudă lui Dumnezeu. (Luca 18, 35-43)

Cele nouă versete ale acestei pericope duminicale constituie finalul capitolului 18 din Evanghelia după Luca. Domnul, aflat pe drumul final către Ierusalim și vestindu-Și fără ocolișuri patimile și moartea, continuă să învețe pe ucenici și pe cei din preajmă, cum se poate dobândi Împărăția cerurilor. Face acest lucru rostind pilda bătrânei insistente, apoi pilda vameșului și a fariseului, continuând cu îndemnul către popor să lase copiii să se apropie de El, iar apoi cerându-i unui tânăr bogat și credincios să se desăvârșească lepădându-se de averi și urmându-L.

În acest context, al insistenței Domnului pe străduința de autoperfecționare combinată cu credința, episodul vindecării unui cerșetor orb de la poarta cetății Ierihon, tematizat în Evanghelia acestei duminici, capătă un sens mai profund. Amintită ca un episod separat de celelalte evenimente din întregul capitol 18, această minune se pierde printre numeroasele vindecări miraculoase făcute de Iisus. În realitate însă nu e vorba de o minune oarecare. Orbul de la intrarea în cetate nu era un simplu cerșetor pus într-un loc strategic de niște șarlatani. El se afla în așteptarea vindecării. Speranța recăpătării vederii nu murise în el. Luca nu indică nici numele orbului, așa cum o face Sfântul Marcu numindu-l Bartimeu, care totodată sugerează că orbul ar fi văzut cândva. Cu toate acestea, din contextul povestirii se poate susține ipoteza că orbul căpătase din cauza handicapului său, ca mai toți nevăzătorii, capacitatea sporită de a simți neliniștea din jur. Aceasta înseamnă că orbirea lui era de ceva vreme. Iar timpul așternut peste o diformitate înseamnă pentru unii resemnare, obișnuire cu noua stare.

Orbul din Ierihon află repede că neliniștea din jurul său e provocată de trecerea pe acolo a lui Iisus Nazarineanul. Numele îi e cu siguranță cunoscut, fiindcă imediat orbul începe să strige, însă nu „Iisuse Nazarinene”, sau „Învățătorule”, ori „Profetule”, cum era îndeobște cunoscut Domnul, ci „Fiul lui David”. Pentru oamenii religioși din neamul israelit, apelativul era sinonim cu numele Mesia, Cel proorocit că va veni, ca urmaș al marelui rege, să salveze neamul. Nu putem ști de unde ajunsese orbul la această concluzie. Fie auzise ce vorbeau oamenii de rând despre Iisus, fie trăsese singur concluzia, în urma știrilor despre minunile Domnului. Dar orbul a încercat să facă tot ce îi stă în putință unuia ca el, care evident că nu se putea deplasa cu prea mare ușurință printr-o mare de oameni, mai ales că nici Iisus nu stătea pe loc, ci era în trecere.

Strigătul orbului e acela al omului care se ține agățat de o ultimă speranță. Iar când se întâmplă așa, atunci nu mai e loc de politețuri, de introduceri curtenitoare sau așteptări la rând. Insistența lui se pare că îi agasează pe cei ce se aflau în cortegiul lui Iisus și pentru aceasta începuseră să îl certe. Aceiași, înainte, nu lăsau copiii să se apropie de Domnul. Dar această atitudine de gărzi de corp nu era probabil una izvorâtă din rea-voință, ci din dorința de a-L proteja pe Iisus de insistențele fără sfârșit ale oamenilor veniți cu tot felul de cereri. Însă, așa cum Domnul a cerut să fie lăsați copiii să vină la El, tot așa îl aude din gălăgia valului de oameni pe cel năpăstuit nu o dată, de propria soartă, ci încă o dată de lipsa de empatie a semenilor. Hristos Se oprește pentru o secundă din drumul Său ca să-l audă mai bine pe cel care Îi cerea milă. Poruncește ca acela să fie adus la El și minunea durează o clipă: El întreabă „Ce voiești să-ți fac?”, de parcă nu ar fi fost evident, la care orbul răspunde „Doamne, să văd!”, iar Iisus îi răspunde înapoi: „Vezi! Credința ta te-a mântuit”. În afirmația lui Iisus se poate citi nu doar un imperativ, sinonim cu expresia „de acum înainte să vezi”, ci și o constatare. „Vezi nu doar fiindcă Eu îți redau puterea pierdută a ochilor, ci vezi deja prin credința ta în Mesia pe care Îl aștepți”. Mărturisirea orbului că Iisus este „Fiul lui David” este o dovadă a credinței sale în profeția despre un mântuitor al tuturor.

Efectul imediat al vindecării este acela că orbul începe să vadă și merge după Iisus, slăvind pe Dumnezeu. Dar nu mai puțin important este faptul că tot poporul a început să vadă. Desigur, toți ceilalți vedeau și până atunci, adică nu aveau această problemă oftalmologică. Dar fiind martorii acestei minuni au început să vadă și duhovnicește, iar rezultatul este tot la fel, lauda adusă lui Dumnezeu.

Înțelesul minunii din această Evanghelie se poate traduce și altfel. Sfântul Serafim de Sarov spunea odinioară: „Dobândește pacea și mii de oameni din jurul tău se vor mântui”. Prin aceasta se înțelege că mântuirea cuiva nu îi este doar lui însuși folositoare. De perfecționarea cuiva se bucură, uneori chiar în necunoștință de cauză, mulți din jur. Tot astfel se întâmplă în Ierihon: orbul își recapătă vederea, iar de minune se bucură tot poporul fiindcă evenimentul devine o revelație generală. Printr-un singur om ajunge să fie slăvit Dumnezeu în sute, poate mii de inimi. O singură faptă a credinței noastre poate avea efecte nebănuite în rândul celor din jur. Dobândind pentru mine un câștig material, el rămâne un beneficiu doar pentru mine. În schimb, dobândind o comoară spirituală, de ea beneficiază toți cei cu care comunic, fiindcă nu doar răul e molipsitor, precum prea adesea ne-am obișnuit vedem, ci și binele.