Evanghelia din Duminica aceasta – a 16-a după Rusalii – începe astfel: „Și mai este (Împărăția Cerurilor n.m) ca un om care, plecând departe, și-a chemat slugile și le-a dat pe mâna sa avuția sa” (Matei 25, 14). Împărăția cerurilor asemeni unui om? Anterior, în același capitol, Domnul a exemplificat spunându-ne cum Împărăția cerurilor se va asemăna cu zece fecioare (Matei 25, 1) care își portă candelele în întâmpinarea Mirelui. O chestiune de investire a fecioriei în Nunta cerească devine astfel icoană de Împărăție. Jumătate însă din fecioare sunt nemintoase – nu, nu e răutate – iar zece știu ce au de făcut. Nu ard untdelemnul fără prezența Mirelui. Chestiune de economie? Nicidecum. Exercițiu de rațiune a credinței. Ele știu că Mirele va veni și nu pierd nimic din ceea ce le-ar apropia direct de El. Cred și știu, deci gândesc și acționează. Sunt vii. Astea le face înțelepte, atente, atente la amănuntul cel mai simplu: nu arzi untdelemnul Așteptării pentru a te pune în valoare doar pe tine.

Așa trebuie să vedem și parabola celor care se bucură de averea unui om care pleacă departe. Cheamă la sine trei oameni cărora le împarte talanții averii. Unuia cinci, altuia doi și unuia un talant. Fiecăruia după puterea sa. Pleacă. Revine și constată cum cel cu cinci i-a înmulțit, cel cu doi i-a dublat iar cel cu unul singur ratează investiția și conservă talantul. Îngropându-l. Temându-se de reacția de stăpân a omului: „Doamne, te-am știut că ești om aspru, care seceri unde n-ai semănat și aduni de unde n-ai împrăștiat” (Matei 25, 24). Cu alte cuvinte îl știa pe stăpân și știința aceasta i-a crescut frica nu creativitatea.

Dacă pe primul îl binecuvântează și-i dă încă cinci talanți – ba chiar pe lângă cei zece îi adaugă și cel dezgropat, din mâna temătorului – iar pe cel de-al doilea îl laudă, pe ultimul îl ceartă. Îl acuză de proastă gestionare de fonduri de investiții? Așa pare la prima vedere. Dar dacă legăm, cum se și cuvine, pilda celor zece fecioare (Matei 24, 1-13) de aceasta a bărbaților încărcații cu responsabilitatea talanților (Matei 24, 14- 30) vom descoperi ceva mai adânc și care ne privește pe toți. Nu avem voie să ne ascundem după Dumnezeu – Mire și Călător – atunci când suntem neatenți cu vocațiile noastre, cu investițiile cerești din prea pământeștile noastre orizonturi. Hristos Domnul ne spune, de fapt, că investiția lui Dumnezeu din noi nu e după regulă ci după putere – de unde „inegalitatea” înaintea vederii unora – după puterea de a te responsabiliza, de a nu lua de la sine înțeles nici o investitură ce vine de Sus. Credem deseori că dacă suntem creștini ni se cuvin niște „drepturi” și le amestecăm cu unele din cele civile, pe care tot noi, în alte situații, le negăm. Așa cum un necreștin ori necredincios crede – paradoxal, nu? – dar așa, obsesiv, că poate afirma orice despre creștini pentru că este dreptul său.

Parabolele acestea ne arată că vocațiile noastre sunt prelungiri ale Împărăției cerurilor în propriile noastre vieți și că ele sunt judecabile numai în raport cu Împărăția. De unde și finalul capitolului mateian, căci parabolele se încheie cu amintirea modului în care vom fi judecați (Matei 25, 31-46), pe neobservate, după criteriile omeniei nu ale părutelor noastre funcții sociale. Și fecioarele neînțelepte și bărbatul fricos păcătuiesc în același punct: nu privesc spre Mire ori Stăpân ci spre ei, spre interesul comodității lor personale. Ori comozii nu prea intră în Rai. Riscurile creștinismului sunt exprimate perfect în cele două parabole. Ele țin de participare la o chemare, la o vocație. Asumată dar nu educată să atingă roada necesară Împărăției. Vedem așadar că averea lui Dumnezeu este tot ce a investit în noi. De aici neliniștea și nefericirea vitriolată a tipilor care cred că le știu pe toate. Confundă modul lor de a gândi cu  modul lui Dumnezeu de a vedea lucrurile și evită să iasă din comoditatea logicii imediatului. Ori Împărăția lui Dumnezeu cere intuiție și perspectivă corectă, echilibrată. Dacă în pilda fecioarelor lipsește, pare că în cea de-a doua pildă – aceasta a înmulțitorilor de talant – apare un al treilea personaj, echilibratul care nu vrea mai mult dar din echilibrul său totul se dublează. Cel dintâi are mult și muncește mult ca să înmulțească, al doilea primește echilibrat și dublează. Ultimul pare, nu-i așa problema. Și trebuie să recunoaștem că ideea dată de stăpân, de a merge la zarafi ca să fi înmulțit din dobândă darul, e neașteptată în gura lui Iisus Hristos și așa și este. E soluția de compromis din care stăpânul ar putea câștiga mai mult decât din îngroparea investiției. Cheia este însă alta. Cuvintele finale sunt incredibil de dure și adevărate: „căci tot celui ce are i se va da și-i va prisosi; iar de la cel ce n-are i se va lua” (Matei 25, 29). Sluga netrebnică este trimisă spre întuneric. Afară din Împărăție. Pentru că Împărăția nu este pentru îngropătorii de încredere și investiție dumnezeiască. Nu este pentru cei care se complac în lașitatea comodității. În frica de urmări. În pururea cenzurații din amor propriu care dau vina pe Stăpân.

Judecata celui căruia îi prisosește – cel cu 11 talanți, de-acum – e simplă. Urmează în texul Evangheliei. Flămând, însetat, străin, gol  și în temniță Hristos se identifică cu toți cei flămânzi, însetați, străini, goi și întemnițați. Inclusiv, așadar, cu amărâtul ce nu înmulțise talantul. Celui ce-i prisosește îi cere, de fapt, să fie lângă El, permanent, pentru a se face ajutor Lui în toate situațiile critice ale vieții celorlalți. Pare un pic elitist Hristos? Poate. Dar ne dovedește că ne știe bine și ne cunoaște – mai ales – mecanismele ascunderii după El când suntem noi înșine vinovați de nelucrare. Avem așadar tabloul unei Împărății în care fecioarele înțelepte și bărbații curajoși cu talantul primit de la Dumnezeu sunt binecuvântați. Ceilalți se pierd în amănuntele fricii și părerii de sine. Cred prea mult în importanța lor pentru a înțelege unde este Dumnezeu.

Să nu credeți că e ușor să te faci înțelept în Dumnezeu. Merită să ascultăm glasul lui Pavel, Apostolul, în Epistola a II-a către Corinteni  – din care ne completăm lectura duminicală: „Fraților, fiind împreună-lucrători cu Hristos, vă îndemnăm să nu primiți în zadar harul lui Dumnezeu, căci zice: La vremea potrivită te-am ascultat și în ziua mântuirii te-am ajutat; iată acum vremea potrivită, iată acum vremea mântuirii, nedând nici o sminteală întru nimic, ca să nu fie slujirea noastră defăimată, ci în toate înfățișându-ne pe noi înșine ca slujitori ai lui Dumnezeu, în multă răbdare, în necazuri, în nevoi, în strâmtorări, în bătăi, în temnițe, în tulburări, în osteneli, în privegheri, în posturi, în curăție, în cunoștință, în îndelungă-răbdare, în bunătate, în Duhul Sfânt, în dragoste nefățarnică, în cuvântul adevărului, în puterea lui Dumnezeu, prin armele dreptății cele de-a dreapta și cele de-a stânga, prin slavă și necinste, prin defăimare și laudă; ca niște amăgitori, deși iubitori de adevăr, ca niște necunoscuți, deși bine cunoscuți, ca fiind pe pragul morții, deși iată că trăim, ca niște pedepsiți, dar nu uciși, ca niște întristați, dar pururea bucurându-ne, ca niște săraci, pe mulți îmbogățind, ca unii care nu au nimic, dar toate le stăpânesc...” (II Corinteni 6, 1-10). Cine are inimă de asumat acestea, asumă!

Sursa: tribuna.ro