Trăim fiecare zi sub amenințarea nimicului. Pășim pe urmele cozii unui monstru indescriptibil: balaurul cu neverosimil de multe capete, fiu ne(re)cunoscut al miticei hidre, căreia îi creșteau două capete în locul unuia tăiat. Iar acest balaur vechi de când lumea poartă nume diferite. Îl strigăm astăzi divertisment, „leisure”, distracție sau oricum altcumva, dar strămoșii noștri îi spuneau, fără subtilitate: pierderea timpului.

Poate că ați observat că orele par a se micșora, zilele par tot mai scurte, lunile se scurg grăbite din calendar, iar anii se încheie la nu foarte multă vreme după ce au început. Am auzit nenumărate teorii în această privință, dar vinovatul pentru această goană a clipelor este, în mare parte, sunt convins, doar balaurul cu multe capete pe care îl adăpostim în viața noastră, dăruindu-i porțiuni tot mai largi din existența și felul nostru de a fi. Iar răsplata oferită de el este blestemul definit cândva de către poetul Vergilius Publius Maro: „fugit irreparabile tempus” – timpul fuge fără a se mai întoarce.

Ireversibilitatea momentului trecut zămislește nostalgii și regrete, în mod normal, dar se dovedește a fi abia perceptibilă atunci când îi încredințăm balaurului cu multe capete gestionarea clepsidrei de unică folosință pe care o reprezintă, metaforic, viața noastră pământească. Totul se grăbește către un final previzibil, deja vizibil, iar ceea ce am izbutit să realizăm va rămâne sub nisipul scurs mult prea rapid.

Televizoare și computere, telefoane mobile și tablete, acestea sunt doar câteva dintre capetele balaurului. Trebuie să recunoaștem, ele ne acaparează tot mai mult timpul, scoțând la iveală diverse modalități de a ne ține ocupați făcând... nimic. Filme, muzică, jocuri, conversații fără rost și fără sfârșit, captivitatea voluntară pe rețelele sociale, aventura statică a hălăduirii pe paginile web, toate au devenit nu doar activități cotidiene, ci adevărate ocupații desfășurate cu o râvnă demnă de scopuri mult mai importante, purtându-ne către un paradox de care puțini suntem conștienți: pe lângă servicii sau școală și orele dedicate, firesc, acestora, avem și alte locuri de muncă extenuante care ne țin în fața dispozitivelor moderne ziua și noaptea, până la epuizare. Iar vremea trece prin noi și, parcă, fără de noi, lăsându-ne cu acea senzație de neîmplinire, domolită doar de preocupările care s-au transformat în dureroasă dependență.

Departe de mine gândul de a contesta utilitatea aparatelor electronice dedicate, astăzi, mai mult divertismentului. Dimpotrivă, sunt convins că, folosit la adevărata valoare, un computer se dovedește a fi un instrument extraordinar dedicat calculului, editării de text, de materiale video sau fotografice. De asemenea, un telefon mobil inteligent facilitează enorm comunicarea, dar și alte activități absolut necesare. Un televizor asigură accesul la informație, cultură, artă. Însă, atunci când acestea sunt utilizate exclusiv în scopul petrecerii timpului liber, observăm că toate momentele tind să devină libere, transformându-ne pe noi înșine în simple unelte necesare dezvoltării și întreținerii unui angrenaj absurd și complicat. Iar dacă încercăm să renunțăm la măcar unul dintre instrumentele pierderii timpului, în locul lui vor apărea, ispititoare, altele și din nou altele, precum capetele balaurului...

Poate că noi, oamenii maturi și, teoretic, cu mult discernământ, suntem mai puțin afectați de fiara cronofagă. Sau poate că mimăm cu mai multă pricepere lipsa unei dependențe care să ne înghită fiecare secundă. Însă ce facem cu noile generații, copiii noștri pe care îi lăsăm, cu bună știință, în ghearele balaurului cu prea multe capete? Este o întrebare la care trebuie să oferim un răspuns, cât se poate de rapid, pentru a salva ceea ce se mai poate. Cât ne-a mai rămas măcar puțin timp.