– Constat cu bucurie, venerabile Bătrâne Teolipt, că aţi analizat lucrurile într-un mod foarte convingător. Se pare, însă, că posedaţi atât învăţătura din afară, “bătătorită” de toţi, cât şi înţelepciunea dinăuntru, care are o valoare unică în astfel de teme, a zis teologul. Pot, deci, să-mi pun mari speranţe că ne veţi da o soluţie satisfăcătoare problemei Monahismului, asupra căreia am avut o lungă discuţie...

– A fost într-adevăr o binecuvântare de la Domnul, venirea Bătrânului Teolipt, a zis intervenind Monahul Hrisostom, fiindcă este experimentat străbătând, cu harul lui Dumnezeu, al cincizeci şi şaptelea an în asceza filosofiei Monahale şi pe deasupra stăpâneşte şi cunoştinţa care în Hristos nu este cunoştinţă.

– Este adevărat, părinte Teolipt? a zis teologul.

– Cât priveşte anii vieţuirii mele în Mănăstire, da, a răspuns Bătrânul. Dar cât priveşte recomandările bunului frate Hrisostom; ele se datorează marii lui bunătăţi. Noi oamenii, în noi înşine, nu avem vreo valoare care să fie luată în seamă. Suntem făpturi neputincioase. Şi chiar dacă ne-am învrednicit de o luminare care vine de la prima şi unica lumină, “care luminează pe tot omul care vine în lume” (In 1, 9), noi aruncăm razele noastre prin reflectare şi fraţilor noştri. Dar dacă “lumina care e în noi este întuneric, întunericul e cu atât mai mult” (Mt.6, 23). Suntem astfel luminaţi din altă parte. Ce lucru propriu avem prin urmare?

Un fior ne-a trecut la cuvintele acestui înţelept Bătrân. 57 de ani de bunăvoie între zidurile unei Mănăstiri! O întreagă viaţă! Ce făclie nestinsă de dragoste şi de aşteptare va fi ars în pieptul martiric şi cucernic al acestui moşneag, ca să păstreze o astfel de lumină a spiritului? Câte iubiri dumnezeieşti şi de nesăturat nu vor fi dat puteri acestui vas de lut ca să reziste la 57 de ani de suferinţă şi privaţiuni şi să apară acum înaintea noastră într-o înflorire atletică, venerabil, sincer, cu tinereţea reînnoită, ca a vulturului! Cred că nu s-ar putea găsi o demonstrare practică mai convingătoare a puterii Creştinismului...

– Câţi ani aveţi, dacă îmi permiteţi? a întrebat teologul.

– 85, a răspuns Bătrânul.

– Când aţi venit la mănăstire aveaţi 28 de ani? a reluat teologul.

– Cu harul lui Dumnezeu aşa este, a răspuns Bătrânul.

– Să-mi îngăduiţi, venerabilul meu Bătrân, a zis teologul, să vă întreb cum aţi devenit Monah, cum aţi luat hotărârea?...

– Multe îmi cereţi, a zis zâmbind Bătrânul. Sunteţi sigur că mă veţi înţelege, dacă am să vă spun cum am luat hotărârea să devin Monah?

– Nădăjduiesc că da, a zis teologul.

– Vă întreb aceasta, a zis Bătrânul, fiindcă avem psihologii diferite. Şi Dvs., care nu aţi încercat acel sentiment care împinge pe cineva spre Monahism, vă va veni foarte greu să mă înţelegeţi. Psihologia monahului este inaccesibilă logicii celor din lume, fiindcă printr-un salt eroic Monahul, se mută într-o altă lume. Desigur, veţi replica că toţi creştinii „nu au aici cetate stătătoare” (Evr.13, 14) şi toţii suntem stăpâniţi de sentimentul provizoratului de aici, fapt care ne duce cu gândul la „cetatea viitoare, pe care o căutăm” (Evr. 13, 14). Aceasta însa nu e adevărat. În lume, oricât s-ar strădui cineva să se ţină la înălţimea din afara lumii, nu poate reuşi aceasta, din cauza amestecului obligatoriu cu cele pământeşti. Cel mult dacă reuşeşte să cugete doar cu gândul că nu aparţine lumii acesteia, dar inima nu poate să se elibereze de simţirea prezentului crud. Viaţa practică a monahilor, însă, departe de lume şi într-un mediu teocratic, pătrunde până în cutele cele mai fine ale sufletului şi le formează şi o psihologie corespunzătoare. De aici se formează o prăpastie de netrecut între două lumi diferite...

– Vă înţeleg foarte bine, a zis teologul şi vă rog, părinte Teolipt, să nu refuzaţi a-mi satisface această dorinţă, fiindcă în calitatea mea de teolog sunt extrem de interesat să fiu informat despre Monahismul Bisericii Răsăritene. Interesul meu faţă de instituţia Monahismului, pe care o consider greşit interpretată în zilele noastre, a crescut şi mai mult dintr-o convorbire pe care am avut-o în după-amiaza aceasta cu cei de faţă...

– Şi eu v-aş fi extrem de îndatorat, am completat, dacă ne-aţi spune ceva despre viaţa Monahală de la noi. Fiindcă între noi şi domnii de faţă s-a desfăşurat o discuţie în care mi-am luat sarcina să analizez principiile fundamentale ale Monahismului ortodox şi mărturisesc că nu consider deloc uşoară această întreprindere...

– Dacă dorinţa mea de a ne povesti cum aţi devenit Monah, este indiscretă, atunci binevoiţi cel puţin să mă informaţi, a zis teologul, cum înţelegeţi, în urma experienţei Dvs. îndelungate, că îşi găseşte o justificare Monahismul nostru, pentru că tema aceasta provoacă multă discordie astăzi chiar şi între creştinii bine intenţionaţi.

– Ceea ce se întâmplă cu aceşti creştini bine intenţionaţi, a răspuns bătrânul Teolipt, clătinându-şi capul alb şi suspinând adânc, nu e de mirare. Fiecare om vede lucrurile pe măsura ochilor lui şi, atunci când e vorba să fie judecat Monahismul, care constituie expresia jertfei supreme, e nevoie ca el să aibe un spirit de observaţie exersat. Omul cu mintea îngroşată nu poate să distingă nimic dincolo de materie. Aceasta nu înseamnă că acel ceva nu există. Aşa şi în Creştinism. Există chiar şi în Biserică o scară fatală de materialism. Şi anume, Creştinismul se face cunoscut fiecărui creştin după capacitatea lui de primire, adică după gradul de subtilitate a cugetării, a cultivării conştiinţei, a curăţiei inimii, al capacităţii naturale, a dorinţei. Astfel încât, având în vedere faptul că nici o opinie umană nu exprimă în mod sigur adevărul, fiindcă părerile sunt influenţate de factorii amintiţi, în mod necesar va trebui să căutăm nişte măsuri şi etaloane sigure, nesupuse îndoielii. Acestea sunt Sfinţii Părinţi. Avem mărturiile lor, avem viaţa lor. De ce să mai lungim vorba? Repet, deosebirea de păreri între cei evlavioşi este explicabilă şi nu va înceta niciodată să existe, întrucât Monahismul apare ca o viaţă duhovnicească mai adâncă, iar oamenii vor constitui un mozaic de stări duhovniceşti. De altfel, să nu uităm cuvintele Apostolului: „cei sufleteşti nu primesc cele duhovniceşti” (I Cor. 2, 14).

(Teoclit Dionisiatul, Dialoguri la Athos, Vol. I – Monahismul aghioritic, traducere de Preot profesor Ioan I. Ică, Editura Deisis – Mănăstirea Sf. Ioan Botezătorul, Alba Iulia, 1994, pp. 89-92)