Cum putem deveni sfinţi?

Prin Mântuitorul Hristos ni se transmite sfinţenia ca stare de desăvârşire, care îşi imprimă pecetea pe relaţia cu Dumnezeu şi între persoanele umane, ea devenind o misiune de realizat pentru fiecare, ca membru al Bisericii lui Hristos.

În viaţa şi învăţătura Sa, Hristos ni Se descoperă ca modelul suprem de sfinţenie, demn de urmat de către noi, întreaga făptură. În acest sens, Sfântul Maxim Mărturisitorul ne spune că „cel ce iubeşte pe Hristos, desigur că-L şi imită, după putere” , căci „singur Dumnezeu e bun prin fire; iar bun prin hotărârea liberă a voinţei este numai cel ce imită pe Dumnezeu”.

Mântuitorul Iisus Hristos ne dă o învăţătură în care El Se descoperă ca fiind ţinta finală şi desăvârşită pentru noi, deoarece El este adevărul şi proorocia în persoană. El ne prezintă şi ne oferă în mod real starea de sfinţenie realizată de credincios în persoana Sa, dându-Se ca pildă de urmat pentru noi (Matei 11, 29: „Luaţi jugul Meu asupra voastră şi învăţaţi-vă de la Mine, că sunt blând şi smerit cu inima şi veţi găsi odihnă sufletelor voastre”). Astfel, Cuvântul lui Dumnezeu se face în firea noastră clar şi luminos, iar cuvintele Sfintei Scripuri şi a Evangheliei propovăduită de Însuşi Hristos devin clare.

Predica Mântuitorului Hristos este chemarea adresată oamenilor ca să primească Împărăţia lui Dumnezeu care începe de la Întruparea Sa, aceasta fiind unicul drum al vieţii lor adevărate, pentru dobândirea vieţii veşnice, a sfinţeniei desăvârşite, a îndumnezeirii. Jertfa mântuitoare a Fiului lui Dumnezeu de pe cruce, din iubire pentru noi, a fost necesară pentru îndumnezeirea noastră, pentru ca noi să avem din nou acces la sfinţenie. Ea s-a transformat în izvor de viaţă pentru toţi cei cuprinşi în umanitatea Sa îndumnezeită. Prin ea, omul a primit puterea să înfăptuiască virtutea. Această virtute, săvârşită mereu, înseamnă sfinţenie.

Fiul şi Cuvântul lui Dumnezeu Se întrupează cu scopul autojertfirii. Şi faptul că Se face întru totul asemenea nouă, este o jertfă pentru măreţia Lui. Întreaga lucrare a lui Hristos de slujire a lumii are un profund caracter de jertfă. Ea începe de la Întrupare, se continuă cu învăţătura Sa şi culminează cu moartea pe Cruce, Învierea şi Înălţarea la cer. La această stare de jertfă suntem chemaţi toţi membrii trupului comunitar-sobornicesc al lui Hristos, Biserica, prin slujirea semenilor, cine se transpune în starea de jertfă, transpunându-se în starea de sfinţenie.

Posibilitatea de a ajunge la starea de sfinţenie ne-a dat-o Fiul lui Dumnezeu, Mântuitorul lumii şi Capul Bisericii, trupul Său tainic, prin tot ceea ce a făcut El pentru noi, de la Întrupare până la Înălţarea Sa la cer, unde stă de-a dreapta Tatălui. Întregul drum al umanităţii Sale, până la statura desăvârşirii, îl parcurgem şi noi în Biserică, repetând prin Sfintele Taine, administrate de episcopi sau de preoţi, toate actele prin care a trecut umanitatea Sa.

Prin har, credinţă şi fapte bune, omul îşi însuşeşte roadele întrupării, jertfei, şi învierii lui Hristos şi, prin ele, progresează treptat în sfinţenie. Astfel, prin Mântuitorul Hristos ni se transmite sfinţenia ca stare de desăvârşire, care îşi imprimă pecetea pe relaţia cu Dumnezeu şi între persoanele umane, ea devenind o misiune de realizat pentru fiecare, ca membru al Bisericii lui Hristos.

Faptele bune, ca expresie şi rod al slujirii creştine, sunt absolut necesare, alături de credinţa în Hristos, pentru dobândirea mântuirii şi îndumnezeirii, deci a sfinţeniei. Aceste fapte izvorăsc din iubirea faţă de Dumnezeu şi faţă de aproapele, fiind socotite ca bune doar acelea care au o motivaţie religioasă. În rândul faptelor bune, ce sunt absolut necesare pentru a înainta în starea de sfinţenie şi în obţinerea ei, intră toate faptele care contribuie la păstrarea şi progresarea vieţii în direcţia binelui, a fiecărui om în parte, dar şi a întregii societăţi umane.

Sfinţenia implică sălăşluirea Sfintei Treimi, a puterii şi lucrării dumnezeieşti necreate, în cei ce se lipesc cu credinţă de Hristos şi împlinesc poruncile Lui. Hristos Domnul spune: „Dacă Mă iubeşte cineva, va păzi cuvântul Meu, şi Tatăl Meu îl va iubi, şi vom veni la el şi vom face locaş la el” (Ioan 14, 23),  precizând că sălăşluirea nevăzută sau duhovnicească în cei ce vor crede în El va avea loc după ce Se va înălţa la ceruri (Ioan 14, 19). Vederea lui Hristos înseamnă viaţă pentru aceia, fiindcă trăiesc prezenţa vie şi lucrătoare a lui Hristos, care este totdeauna şi o prezenţă reciprocă prin iubire activă. În relaţia cu Hristos, cei ce se lipesc de El rămân permanent mlădiţe roditoare care aduc roadă multă, sporind în virtute şi sfinţenie (Ioan 15, 5). Aceste roade, prin puterea Sfântului Duh, sunt dragostea, bucuria, pacea şi toate celelalte enumerate de Sfântul Apostol Pavel (Galateni 5, 22-23).

(Pr. Vasile Țarcă, parohia Bordea, jud. Iași)

 

Ultimele din categorie