Predică la Duminica a V-a după Paşti - a Samarinencei - Pr. Vasile Gordon

Iată adâncul tainei lucrării dumnezeieşti: Iisus Hristos se descoperă ca MESIA unei femei „oarecare”, ce aparţinea unui neam dispreţuit, marginalizat, catalogat spurcat de către iudeii rigorişti, stăpâniţi de egoism şi dispreţ, cărora, în orgoliul lor exclusivist li se părea că numai lor li se poate descoperi adevărul suprem.

„Hristos a înviat!”.

 

Iubiţi credincioşi,

 

Pentru a înţelege mesajul evangheliei de astăzi, vă solicităm câteva minute de răbdare pentru a vă prezenta mai întâi anumite date istorice, de mare importanţă, extrase în principal din Cărţile Vechiului Testament.

Astfel, în Cărţile Regilor citim că după o domnie strălucită de 40 de ani, regele Solomon a trecut pragul veşniciei, pe la anul 930 î.Hr. În urmă lui, fiii săi au împărţit ţara în două: Ieroboam a luat partea de nord, formând Regatul Israel (capitala Sichem) şi Roboam partea de sud, Regatul Iuda (capitala Ierusalim).

Pentru lămuririle ce vor urma, trebuie să reţinem că Regatul de Nord, Israel, va cădea sub asirieni, prin anii 722-721 î.Hr., iar cel de sud, Iuda, pe la anul 600 î.Hr. Regatul de Nord cuprindea în graniţele sale şi provincia Samaria. La căderea regatului, populaţia din această provincie a fost deportată în Asiria, în locul ei fiind aduşi, după cum citim în IV Regi (17, 24) „...oameni din Babilon, Cuta, Ava, Hamat şi Sevarfaim, pe care i-a aşezat prin cetăţile Samariei...”.

Se înţelege că aceste populaţii au adus cu ei şi zeităţile păgâne la care se închinau. La întoarcerea din robie (538 î.Hr. ), samarinenii s-au amestecat cu aceste neamuri, dând astfel naştere unui popor hibrid, atât din punct de vedere etnic cât şi religios, adorând zei păgâni precum Sucot-Benot, Nergal, Aşima etc.

 

Iubiţi credincioşi,

 

Numai în lumina acestor date istorico-biblice înţelegem de ce iudeii, care se considerau un popor curat, nu voiau să aibă amestec cu samarinenii, fiindcă vedeau în ei o adunătură de oameni spurcaţi.

Este greu cuvântul, dar aşa se explică mirarea femeii samarinence din Evanghelia de astăzi: „Cum, Tu care eşti iudeu, ceri să bei apă de la mine, o femeie samarineancă?” (Ioan, 4, 9). Cu alte cuvinte, nu ziceţi că noi, samarineii, suntem spurcaţi? Nu Ţi-e teamă că Te vei spurca? Răspunsul Mântuitorului ne este cunoscut.

Aşadar, începem să înţelegem acum că mesajul principal din Evanghelia citită azi este că Mesia, Fiul lui Dumnezeu, n-a venit să mântuiască numai poporul iudaic, ci întreg neamul omenesc.

În acelaşi sens, că nu numai în Ierusalim se poate aduce închinare Dumnezeului adevărat, ci în orice loc, pentru că Dumnezeu, duh fiind, este pretutindeni.

Iar acum vom străbate împreună firul evangheliei, propriu-zis al convorbirii dintre Mântuitorul şi femeia samarineancă, pentru a limpezi câteva aspecte.

Mai întâi, Mântuitorul face comparaţie între apa obişnuită de băut şi „apa cea vie”, pe care El, numai El, o poate da. Ceea ce n-a înţeles femeia atunci ştim noi acum: apa cea vie reprezintă, pe de o parte, învăţătura Sa, care adapă pe cei însetaţi de adevăr, pe de altă parte Sfintele Taine, prin care omul primeşte hrana cea veşnică.

În clipa în care Mântuitorul pomeneşte de cei cinci bărbaţi ai femeii (tâlcuitorii spun că ar fi o legătură cu cele cinci neamuri păgâne strămutate în Samaria), samarineanca îşi dă seama că are în faţa ei un OM deosebit, prooroc după socotinţa ei.

De aceea, cu multă încredere, îi pune o întrebare ce o frământa nu numai pe ea ci şi pe conaţionalii ei: unde este adevărata închinare, „pe muntele acesta, ori în Ierusalim?”. Muntele invocat era, de fapt, Garizim, pe care samarinenii zidiseră un templu, spre a-şi arăta opoziţia faţă de Ierusalim.

Acum Mântuitorul Iisus Hristos dă răspunsul aşteptat nu numai de samarineni, ci de întreaga omenire: „Duh este Dumnezeu şi cei ce I se închină trebuie ca în duh şi adevăr să i se închine!” (Ioan 4, 24).

Aşadar, nu doar în Ierusalim sau pe Garizim, ori în alta parte, ci pretutindeni, peste tot unde închinarea se face în adevăr. Adică Dumnezeului Celui adevărat, Iisus Hristos, precum Însuşi a spus: „Eu sunt Calea, Adevărul şi Viaţa”(Ioan 14, 6).

Iată adâncul tainei lucrării dumnezeieşti: Iisus Hristos se descoperă ca MESIA unei femei „oarecare”, ce aparţinea unui neam dispreţuit, marginalizat, catalogat spurcat de către iudeii rigorişti, stăpâniţi de egoism şi dispreţ, cărora, în orgoliul lor exclusivist li se părea că numai lor li se poate descoperi adevărul suprem.

Evident, Mântuitorul nu S-a descoperit întâmplător aşa, ci ca să arate că cei de pe urmă vor fi cei dintâi, iar cei dintâi vor fi pe urmă! (Matei 19, 30).

Tradiţia consemnează că femeia samarineancă a devenit, în urma acestei mântuitoare convorbiri, o mărturisitoare curajoasă a Evangheliei, sfârşindu-şi viaţa ca martiră, la Roma.

Biserica n-a uitat-o şi i-a dat zi anuală de pomenire, la 26 februarie, cu numele Sfânta Fotinia (nume sugestiv, „fos, fotos” în limba greacă însemnând „lumină”).

 

Iubiţi credincioşi,

 

Vom încheia amintindu-vă că Evanghelia de azi sfârşeşte cu mărturia că samarinenii Îl rugau pe Mântuitorul să rămână cu ei, convinşi pe deplin că El este cu adevărat Hristos, Mântuitorul lumii (Ioan 4, 40-42).

Asemeni lor, credem cu tărie şi noi astăzi, strigând şi mărturisind: HRISTOS A ÎNVIAT! Amin.

De la același autor

Ultimele din categorie