Epistola I-a a Sfântului Ioan, ca şi Evanghelia sa, foloseşte un stil metaforic şi conţinutul ei este profund, teoretic, în mare măsură abstract, parcă ar fi adresată nu unor credincioşi de rând, ci unor intelectuali rafinaţi, obişnuiţi cu o gândire în care termenii tehnici sunt socotiţi cunoscuţi. Epistola, ca şi Evanghelia, vorbeşte de creştinism, care n-a venit să limiteze capacităţile minţii omeneşti, ci, dimpotrivă, să le stimuleze şi să le folosească în gradul cel mai înalt.

Sfântul Ioan defineşte în această Epistolă pe Dumnezeu prin două metafore: „Dumnezeu este lumină” (I Ioan 1, 5) şi „Dumnezeu este iubire” (4, 8). Dar înainte de aceasta, spre a nu se crede cumva că e vorba de definiţii panteiste, el îl descrie ca viaţă, personalizându-L. Dumnezeu este persoană. Este Cineva care există ca atare, cu care se poate deci dialoga, care gândeşte, simte şi comunică. Despre Acesta scrie Sfântul Ioan că e „Cel ce este de la început” (I Ioan 2, 13) şi precizează că e vorba de Tatăl (I Ioan 2, 13).

Dar Tatăl n-a fost niciodată singur. Geniala definiţie a raportu­lui dintre Tatăl şi Fiul din capitolul I al Evangheliei Sale e prezentată aproape în aceiaşi termeni şi în întâia epistolă: „La început era Cuvântul şi Cuvântul era la Dumnezeu şi Dumnezeu era Cuvântul”, din Evanghelie, capătă în Epistola I-a următoarea formă: „Ce era de la început, ce am auzit, ce am văzut cu ochii noştri, ce am privit şi mâinile noastre au pipăit despre Cuvântul vieţii aceea vă vestim. Şi Viaţa s-a arătat şi am văzut-o şi mărturisim şi vă vestim Viaţa de veci, care era la Tatăl şi s-a arătat nouă” (I Ioan 1, 1-2). Aşa cum în Evanghelie spusese: „Şi Cuvântul trup s-a făcut şi a locuit printre noi” (1, 14) şi aici precizează că ei, contemporanii evenimentului, „L-au văzut, L-au pipăit”. În Epistolă însă Apostolul arată că El, Iisus, „s-a arătat” ca „viaţă” şi nu ca orice fel de viaţă, ci nemuritoare, veşnică.

Dacă privim cu un minimum de atenţie textul din epistolă, vedem că Sfântul Ioan avea în vedere acea viaţă care trecuse prin moarte şi biruise moartea, căci pomeneşte de „pipăirea cu mâinile”, fără îndoială având în gând întâmplarea cu Toma de după înviere.

Iisus s-a manifestat ca viaţă, fiindcă „exista de la început”, fiindcă era izvorul vieţii, a vieţii de care ne împărtăşim şi noi. Prin aceasta „împărtăşirea noastră este cu Tatăl şi cu Fiul Său Iisus Hristos” (I Ioan 1, 3). Spre a nu rămâne cineva cu ideea că ar fi vorba doar de o Doime, deoarece el era preocupat aici să precizeze raporturile dintre Tatăl şi Fiul, Sfântul Ioan afirmă în mod expres, după ce defineşte pe Duhul ca fiind „adevărul”: „Trei sunt care mărturisesc în cer: Tatăl, Cuvântul şi Sfântul Duh şi aceşti trei Una sunt” (Ioan 5, 7).

Textul ioanic din această pericopă precizează deofiinţimea Fiului cu Tatăl şi faptul că împreună sunt viaţă şi că, prin urmare, orice viaţă de aici vine: „Dumnezeu ne-a dat viaţă veşnică” (I Ioan 5, 11), spune Sfântul Ioan cuvânt cu cuvânt, fiindcă odată primită, viaţa este nemuritoare, aici şi apoi dincolo.

Problema apariţiei vieţii nu şi-a găsit încă o altă explicaţie coerentă, în afara celei teologice. Se fac afirmaţii despre unele posibilităţi de apariţie în alt mod decât cel prin creaţie, dar toate sunt presupuneri şi sunt puse în condiţii de durata practic neverifi­cabile.

Iată ce scrie savantul Francois Jacob („La logique du vivant”, 1970, p. 329-330): „Timpul şi aritmetica se opun faptului că evoluţia s-ar datora exclusiv unei succesiuni de microevenimente, a unor mutaţii survenind fiecare la întâmplare. Ca să extragem dintr-o ruletă, una după alta, subunitate cu subunitate, fiecare din cele vreo sută de mii de lanţuri proteice care pot alcătui corpul unui mamifer, trebuie un timp care depăşeşte cu mult durata atribuită sistemului solar” (la Alfred Kastler, „Această stranie materie”, Ed. politică, Bucureşti, 1982, p.238-239).

Mai precis e chiar fizicianul Alfred Kastler: „Nu există nici o nădejde să-se explice apariţia vieţii şi evoluţia sa doar prin singurul joc al forţelor hazardului. Alte forţe interviu aici” (p. 239). Dintr-o astfel de gândire generală, Kastler ajunge la ideea de cauză şi finalitate şi evident, la aceea de program. Ori, programul cere programator. „Dacă observaţia răbdătoare a faptelor biologice impune minţii ideea că un organ al unei fiinţe vii - ochiul sau stomacul - se află aici pentru a îndeplini o funcţie, pentru a sluji un scop, de ce să se respingă această idee şi să se refuze a se vorbi de finali­tate? În fond voi merge chiar până la a spune că nu este ne­raţional să recunoaştem existenţa unui „proiect” sau „program” în faptele lumii fizice neînsufleţite” (p. 240).

Savantul Steven Weinberg, într-o carte de îndrăzneaţă analiză şi descriere a „Primelor trei minute ale universului” (Buc. 1984), îşi declară o anumită competenţă numai până la prima secundă, când a avut loc „marea explozie iniţială” (Big Bang). Mai înainte de aceasta nici prin calcule nu se poate merge. Şi chiar şi la aceasta „nimeni nu era acolo ca să vadă” (p. 163), iar o repetiţie nu mai e posibilă în nici un laborator.

Noi credem, aşadar şi nu ne simţim contrazişi de fapte sau de raţionamente care ne-ar putea proba contrariul, că viaţa vine de la Dumnezeu. Nimeni până azi, pe altă cale, n-a putut trece de pre­supuneri, deşi oamenii de ştiinţă au dorit întotdeauna să afle cum a fost, încercând să găsească un răspuns care, eventual, să fie altul decât cel religios.

Oneşti, ei descriu faptele şi graniţa până la care pot merge, chiar dacă nu trag concluzii care s-ar impune dacă nu pe cale pozitivă, măcar prin absenţa răspunsului pozitiv despre autoapariţia vieţii. Ei spun de obicei: „Deocamdată am ajuns aici. În rest, să mai aşteptăm”. Foarte bine că pot aştepta. Credincioşii nu pot aştepta, nici nu vor să aştepte. Ei, dincolo de credinţa pe care o au de la început, trag concluzii şi din faptul că ea nu le este con­trazisă, chiar dacă nu e afirmată de raţiune şi de ştiinţă.

Adesea, unii dintre oamenii de ştiinţă, ca şi filosofii, îşi irosesc vieţi întregi ca să găsească posibilităţi şi căi de a ocoli răspunsurile simple. Vezi tomuri imense în care tot efortul pare a fi îndreptat spre a complica, a ascunde, a întrebuinţa analogii sau concepte fără sens în ele însele, numai ca să nu se pronunţe cu privire la întrebările simple. Îşi diversifică sistemele şi le încifrează sub denumiri ca Sine, Fiinţă, Metafizică etc. şi în cele din urmă, nu răspund nici măcar la întrebarea cea mai simplă a unei bunici de la ţară.

Cu toate acestea, credincioşii încearcă să citească şi aceste texte, obscure cu bună ştiinţă, şi să scoată şi din ele cât se poate pentru a-şi hrăni sufletele avide de cunoaştere. Căci credinciosul nu e neapărat unul care ştie tot şi care nu mai are nevoie de nimic.

El ştie în mare ceea ce îl salvează de la anarhia de gând şi de simţire şi mai ales, de la anarhia morală, dar are mereu nevoie de tot mai multă ştiinţă, de tot mai largă cunoaştere, ca sa se împlinească, să-şi confirme şi să-şi adauge ceea ce ştie prin credinţă. Are drep­tate un cercetător al religiei care spune: „Nu e deloc obligatoriu ca propovăduitorii dogmelor religioase, filosofii de orientare mistică, ori chiar simplii credincioşi să fie ignoranţi în problemele ştiinţei. Dimpotrivă, mulţi dintre ei s-au aflat pe culmile ştiinţei şi culturii epocii lor. Nici teologii din zilele noastre nu încearcă să conteste cuceririle fundamentale ale ştiinţei. Ei se străduiesc să implice ştiinţa în susţinerea cuncepţiilor religioase, bazându-se pentru aceasta pe unele particularităţi ale procesului de cunoaştere”' (V.N. Serdakov, „Iluzia binelui. Valorile morale şi credinţa reli­gioasă”, trad. Elena-Maria Florescu, Cuv. înainte şi controlul tra­ducerii Octavian Cheţan, Ed. politică, Bucureşti, 1988, p. 35).

Aşadar, după credinţa noastră, viaţa vine de la Dumnezeu. Dumnezeu este autorul nu numai al vieţii, ci şi al lumii. Tot pornind de la judecăţi logice, creştinii au inventat raţionamente de tipul parabolei, despre care cu greu ar accepta că nu sunt elocvente.

Se zice, de pildă, că doi profesori, buni prieteni, aveau o dispută aprinsă despre originea universului. Unul susţinea că universul a apărut de la sine, dintr-o materie preexistentă care s-a organizat încetul cu încetul, fără să fie creată de nimeni. Celălalt susţinea că a fost creat de Dumnezeu, deoarece nimic preexistent nu se justifică logic şi nici organizarea datorată hazardului nu poate duce la forme logice, coerente. Ca ceva să existe, trebuie să aibă un creator. Din nimic nu poate apărea nimic. Nici un obiect nu se poate mişca de la A la B fără să fie mişcat de Cineva. Dar celălalt nu putea accepta aceste lucruri, deoarece, spunea, nu pot fi demonstrate experimental. Sunt doar afirmaţii teoretice.

Trecând în bibliotecă, gazda i-a scos din raft o carte preţioasă. „Cine a scris-o?”, a întrebat profesorul vizitator. „Nimeni”, a răspuns gazda. „Colega, să fim serioşi!”. „Dar sunt foarte serios. Aveam pe masă o sticlă de cerneală. Sticla s-a răsturnat, pe masă erau nişte hârtii şi deodată, din cerneala răsturnată, pe hârtii a apărut cartea aceasta!” Celălalt a rămas tăcut. A înţeles. A fost aproape de prisos când gazda a continuat: „Am răspuns după principiile tale. Le-am aplicat experimental. Şi iată că acum nu le mai crezi. Cam aşa a fost şi cu originea uni­versului. Tot aşa mi-a sunat şi mie „nimeni” al tău!”.

Şi a mai adăugat: „Ca să pot crede că totul a apărut la întâmplare, ar trebui să umplu o căciulă cu litere, să le amestec bine şi răsturnându-le pe masă, să obţin Divina Commedie, sau, am adăuga noi, Luceafărul. Sau măcar o strofă. Sau măcar un vers! Şi de ce n-ar fi experimental faptul că un corp nu se poate mişca singur de la A la B? Cine poate proba experimental contrariul?

Cine ar putea spune că acestea nu sunt argumente care au logi­ca lor, greu de combătut? Pe cât de greu de combătut, pe atât de uşor de înţeles. Dar Sfântul Ioan mai precizează: „Cel ce are pe Fiul, are Viaţa” (I loan 5, 12), aici cuvântul viaţă însemnând desigur „viaţă” în sensul în care Scriptura descrie mântuirea. Cine nu crede în Fiul nu se mântuieşte.

Aşadar, mărturisind credinţa în Fiul, mărturisim credinţa în viaţă. Aşa cum sfânt este Dumnezeu, sfântă este şi viaţa. Ea ne-a fost dată spre bucurie şi cum spune tot în această Epistolă Sfântul Ioan, pentru „ca bucuria noastră să fie DEPLINA” (I loan 1, 4).

Cine dar ar putea avea dreptul să curme viaţa dată de Dumnezeu, viaţa care este Dumnezeu? Cel ce omoară este ca un ucigător de Dumnezeu. Nimeni până azi n-a creat viaţă. Viaţa se naşte din viaţă, din Dumnezeu.

Cine ia viaţa, adesea plăteşte cu viaţa. Viaţa altuia e ca şi viaţa ta. Într-unul din textele sale manuscrise, Eminescu spunea: „Eu, tu, el - acelaşi lucru”. Luând-o altuia, e ca şi cum ţi-ai lua-o pe a ta”. Tot aşa cum luându-ţi-o pe a ta, e ca şi cum ai lua-o pe a altuia. De aceea sinuciderea se plăteşte în faţa lui Dumnezeu ca şi crima, cu pierderea mântuirii. Ba chiar mai mult, căci de o crimă te mai poţi pocăi, dar de sinucidere nu te mai poţi pocăi.

Uneori crima se pedepseşte pe loc, venind ca o autopedepsire fără apel, tocmai pentru că îndrăzneala curmării vieţii cuiva e păcatul cel mai mare. E păcatul împotriva Dătătorului vieţii. A da viaţă e în puterea exclusivă a lui Dumnezeu. E marele miracol. E ceea ce nu poate fi pus în discuţie. E ceea ce nu ne aparţine nouă, indivizilor, a decide dacă să fie sau să nu mai fie.

Spuneam că uneori curmarea vieţii cuiva se pedepseşte pe loc cu aceeaşi pedeapsă şi adesea, ea vine ca o autopedepsire. Vorba românească, care zice: „Cine dă, lui îşi dă”, e adevărată şi în situaţia inversă: „Cine ia, lui îşi ia!”.

Se zice că trei pădurari au pornit la pădure încărcaţi cu uneltele de care aveau nevoie, topoare, fierăstraie, funii şi tot ce mai trebuie în asemenea meserie. Ajunşi în pădure s-au aşezat la tulpina unui stejar bătrân să se odihnească şi să mănânce. Făcând loc în scorbura stejarului ca să pună acolo vasele cu apă la răcoare, au găsit un vas de lut, ascuns cine ştie de cine, cine ştie când, pe când scorbura va fi fost mai mică şi putrezirea n-o lărgise precum era acum. Uitându-se în vas, l-au găsit plin cu monede vechi de aur. S-au bucurat.

Apoi s-au sfătuit ce să facă cu aurul, cum să-1 împartă. Au hotărât să-1 împartă între ei în părţi egale. Dar înainte de aceasta şi-au zis: „Acum că suntem bogaţi, să ne veselim. Unul din noi să meargă în oraş să aducă mâncare şi bău­tură. Doi să rămânem aici să păzim comoara. După ce ne vom ospăta, o vom împărţi şi ne vom întoarce acasă”. Au tras la sorţi. Celui ieşit la sorţi i-au dat bani şi a plecat după mâncare şi băutură.

Ce şi-a zis acesta, după ce a cumpărat cele trebuincioase: „De ce să împart eu comoara cu dânşii? Mai bine o iau eu toată!”. Cumpără o otravă puternică şi o amestecă în vin. „Euvoi da lor întâi să bea şi vor muri pe loc. Îi îngrop şi plec cu comoara”.

Cei rămaşi să păzească aurul n-au fost nici ei mai lipsiţi de imaginaţie şi nici mai puţin avari. S-au sfătuit: „De ce să împărţim comoara în trei? Dacă o împărţim în doi, ne va veni câte o parte mai mare. Când va veni prietenul nostru cu mâncarea şi băutura să-l omorâm, să-l îngropăm şi gata. Totul va fi al nos­tru”.

Aşa au şi făcut. După ce l-au îngropat a zis unul către celălalt: „Acum să mâncăm şi să ben şi să împărţim comoara”. Au mâncat, au băut şi au murit pe loc. Comoara a rămas neîmpărţită. Moartea şi-au pregătit-o toţi, singuri. Crezând că omoară pe celălalt, s-au omorât pe ei înşişi.

Aşa se pedepseşte lăcomia după avere, câştigată necinstit. Aşa se pedepseşte curmarea vieţii celuilalt.

Toţi şi-au pierdut şi viaţa unică de aici, care e mai scumpă decât tot aurul din lume şi viaţa veşnică, aceea care nu mai poate fi răscumpărată prin nimic şi niciodată.

Să celebrăm deci minunea vieţii! Să ne plecăm cu evlavie în faţa sfinţeniei vieţii! Să cinstim pe „Dătătorul de viaţă”, Domnul pe care îl mărturisim aşa în Simbolul credinţei.

Să rugăm pe Dumnezeu să înlăture din viaţa omenirii şi a lumii de El creată, tot ceea ce le ameninţă, să ne facă parte de „bucuria deplină” pe care ne-a sortit-o dintru început. Amin.