Sfântul Ioan Botezătorul - martor şi mărturisitor al lui Hristos

Portretul Sfântului pomenit astăzi, zugrăvit atât din propriile-i cuvinte, cât şi din cuvintele Cuvântului – Mântuitorul nostru Iisus Hristos. Sărbătoarea se numeşte, aşa cum ştim cu toţii, „Soborul Sf. Ioan Botezătorul”, cuvântu-l „sobor” însemnând „adunare”. Adică, adunarea noastră, a tuturor, în Sfânta Biserică, în jurul sfintei sale personalităţi, pentru a-i aduce cuvenita cinstire şi pentru a-L ruga să mijlocească la Cel pe Care L-a botezat în Iordan, pentru mântuirea sufletelor noastre

Iubiţi credincioşi,

Sărbătoarea Soborului Sf. Ioan, reprezintă un preafrumos ecou liturgic al Praznicului Bobotezei, dar ne aminteşte, totodată, atât de credincioşia lui Ioan faţă de Mântuitorul Iisus Hristos, cât şi de admiraţia Mântuitorului pentru Sfântul Său Botezător. Sfintele Evanghelii ne înfăţişează, astfel, o seamă de mărturii ale preţuirii şi admiraţiei reciproce, revelându-ne momente semnificative ale conlucrării lor pentru mântuirea neamului omenesc, care constituie şi bune pilde pentru cultivarea credincioşiei şi prieteniei dintre oameni. Constatăm, astfel, că sunt de-a dreptul fascinante cuvintele pe care şi le adresează direct, ori prin ucenici: deodată, mărturii şi mărturisiri ale comuniunii lor exemplare. Mergând pe firul Sfintelor Evanghelii, vom reda, aşadar, câteva crâmpeie ale acestei frumoase conlucrări, invocând mai ales propriile lor cuvinte, de o profunzime fără seamăn, infinit preferabile cuvintelor noastre slabe şi sărace. Mai întâi, potrivit Evangheliei după Ioan (cap. 1), să ne amintim că mulţimile, uimite de sfinţenia vieţii Botezătorului şi de strigătul său pătrunzător „Pocăiţi-vă că s-a apropiat împărăţia cerurilor!”, au crezut că el este Mesia. Voind să verifice, fariseii l-au întrebat, cu îndrăzneala lor tipică: „Cine eşti tu?” Iar el a răspuns scurt: „Nu sunt eu Hristosul, ci sunt glasul celui ce strigă în pustie: Îndreptaţi calea Domnului, precum a zis Isaia proorocul”. Contrariaţi că Ioan boteza, fariseii l-au luat atunci la rost: „De ce botezi, dacă nu eşti Hristosul?!” La care Ioan a răspuns smerit: „Eu botez cu apă; dar în mijlocul vostru Se află Acela pe Care voi nu-L ştiţi; este Cel care vine după mine, Care înainte de mine a fost şi Căruia eu nu sunt vrednic să-I dezleg cureaua încălţămintei…”. Pentru acest moment, evanghelistul Matei notează şi alte fragmente ale predicii Botezătorului, mai ales cu privire la portretul pe care i-L face Mântuitorului: „Pui de vipere, cine v-a arătat să fugiţi de mânia ce va să fie? Faceţi deci roadă, vrednică de pocăinţă. Şi să nu credeţi că puteţi zice în voi înşivă: părinte avem pe Avraam, căci vă spun că Dumnezeu poate şi din pietrele acestea să ridice fii lui Avraam. Iată securea stă la rădăcina pomilor şi tot pomul care nu face roadă bună se taie şi se aruncă în foc. Eu unul vă botez cu apă spre pocăinţă, dar Cel ce vine după mine este mai puternic decât mine; Lui nu sunt vrednic să-I duc încălţămintea; Acesta vă va boteza cu Duh Sfânt şi cu foc. El are lopata în mână şi va curăţa aria Sa şi va aduna grâul în jitniţă, iar pleava o va arde cu foc nestins” (3, 7-12). Iar în clipa în care Ioan L-a văzut pe Iisus venind spre botez, a exclamat: „Iată Mielul lui Dumnezeu, Cel ce ridică păcatul lumii. Acesta este despre Care eu am zis: După mine vine un bărbat, Care a fost înainte de mine, fiindcă mai înainte de mine era, Şi eu nu-L ştiam; dar ca să fie arătat lui Israel, de aceea am venit eu, botezând cu apă” (Ioan 1, 29-30).

Este deosebit de impresionant, apoi, dialogul dintre Iisus şi Ioan de dinaintea Botezului. Smerit, Ioan a exclamat cu emoţie: „Eu am trebuinţă să fiu botezat de Tine, şi Tu vii la mine? Dar, răspunzând, Iisus a zis către el: Lasă acum, că aşa se cuvine nouă să plinim toată dreptatea!”. Apoi, evanghelistul Matei notează laconic: „Atunci L-a lăsat…”, expresie a supunerii smerite şi totale faţă de voinţa Mântuitorului. Iar după Botez, Ioan depune cea mai preţioasă mărturie dintre toate cele rostite de el până acum: „Am văzut Duhul coborându-Se, din cer, ca un porumbel şi a rămas peste El. Şi eu nu-L cunoşteam pe El, dar Cel ce m-a trimis să botez cu apă, Acela mi-a zis: Peste Care vei vedea Duhul coborându-Se şi rămânând peste El, Acela este Cel ce botează cu Duh Sfânt. Şi eu am văzut şi am mărturisit că Acesta este Fiul lui Dumnezeu (Ioan 1, 32-34).

De mare fineţe pedagogică este, apoi, momentul, în care câţiva ucenici îi atrag atenţia lui Ioan, zicând „Rabi, iată Acela despre Care tu ai mărturisit, botează şi toţi se duc la El” (Ioan 3, 26). Cum răspunde la această veste, vecină cu provocarea? Cu o delicateţe dezarmantă, în care se cuprind, deodată, gingăşia, duioşenia şi smerenia: „Cel ce are mireasă este Mire, iar prietenul Mirelui, care stă şi ascultă pe Mire, se bucură cu bucurie de glasul Lui. Deci această bucurie a mea s-a împlinit. Acela trebuie să crească, iar eu să mă micşorez!”(v. 29-30). Adevărată lecţie de modestie şi altruism! Ne învaţă să ne bucurăm şi noi, adică, de succesele celor din preajma noastră, chiar şi atunci când ne depăşesc, nu să ne întristăm, sau să fim invidioşi! Ne amintim acum de o evocare făcută de părintele Teofil de la mănăstirea Brâncoveanu – Sâmbăta de Sus: „Sf. Ioan Botezătorul s-a bucurat de Domnul Hristos şi ne-a învăţat şi pe noi să ne bucurăm de binele care se face în această lume...  Mă gândesc la un cuvânt al unui părinte de la noi de la mănăstire, Dumnezeu să-l odihnească, Serafim Popescu, care mi-o spus mie, nu numai  odată, ci de mai multe ori: „Copile, eu mă bucur de succesele tale, cum mă bucur de succesele mele!” Par-că ar fi învăţat de la Sf. Ioan Botezătorul, din cuvântul „Acela trebuie să crească, iar eu să mă micşorez...”.

Să nu uităm încă un amănunt, cât se poate de semnificativ: Ioan nu a făcut nici o minune, tocmai pentru a se micşora, spre a nu fi luat drept Mesia, faţă de Care păstrează doar calitatea de Înainte-Mergător. Literatura română înregistrează un exemplu similar, la proporţii omeneşti, desigur, dar admirabil, la rândul său. Credem, astfel, că din cuvintele Botezătorului s-a inspirat Vasile Alecsandri, când a răspuns unora care încercau să-i provoace invidie pe Eminescu, despre care ziceau ei că pare a fi mai bun, mai talentat etc.: „E unul care cântă mai dulce decât mine? / Cu-atât mai bine ţării, şi lui cu-atât mai bine. / Apuce înainte s-ajungă cât de sus / La răsăritu-i falnic se-nchină-al meu apus…” (Poezia Unor critici). Preţuirea acestor doi poeţi era, de fapt, reciprocă. Numai lui Alecsandri, Eminescu i-a rezervat cel mai mare număr de strofe (trei) în „Epigonii”, exprimându-se cât se poate de admirativ: „Şi-acel rege-al poeziei, vecinic tânăr şi ferice / Ce din frunze îţi doineşte, ce cu fluierul îţi zice  / Ce cu basmul povesteşte – Veselul Alecsandri…”  Auziţi? Eminescu, poetul nepereche, să-l numească pe Alecsandri „rege al poeziei”! 

Revenind la tema noastră, să ne amintim acum că Mântuitorul Însuşi a mărturisit despre Ioan Botezătorul, făcându-i o caracterizare unică în paginile Scripturii. Mustrându-i, de fapt, pe cei care au răstălmăcit misiunea lui Ioan, spune: „Ce-aţi ieşit să vedeţi în pustie? Au trestie clătinată de vânt? Dar de ce aţi ieşit? Să vedeţi un om îmbrăcat în haine moi? Iată, cei ce poartă haine moi sunt în casele regilor. Atunci ce-aţi ieşit? Să vedeţi un prooroc? Da, zic vouă, şi mai mult decât un proroc. Că el este acela despre care s-a scris: „Iată Eu trimit, înaintea feţei Tale, pe îngerul Meu, care va pregăti calea Ta, înaintea Ta". Adevărat zic vouă: Nu s-a ridicat între cei născuţi din femei unul mai mare decât Ioan Botezătorul…” (Matei 11, 8-11). Preţuirea Mântuitorului pentru Botezătorul Său se poate vedea şi din gestul făcut în clipa în care a aflat de la ucenicii lui despre tăierea capului învăţătorului lor, chiar dacă evangheliştii au şi aici o exprimare laconică: „Iisus, auzind, S-a dus de acolo singur în loc pustiu…” (Matei 14, 13; Marcu 6, 32; Luca 9, 10). S-a retras pentru a fi câteva clipe numai cu sufletul celui care-şi consacrase, în fapt, întreaga slujire „gătirii căilor Sale, îndreptării cărărilor Lui”.

Iată, aşadar, iubiţi credincioşi, portretul Sfântului pomenit astăzi, zugrăvit atât din propriile-i cuvinte, cât şi din cuvintele Cuvântului – Mântuitorul nostru Iisus Hristos. Sărbătoarea se numeşte, aşa cum ştim cu toţii, „Soborul Sf. Ioan Botezătorul”, cuvântu-l „sobor” însemnând „adunare”. Adică, adunarea noastră, a tuturor, în Sfânta Biserică, în jurul sfintei sale personalităţi, pentru a-i aduce cuvenita cinstire şi pentru a-L ruga să mijlocească la Cel pe Care L-a botezat în Iordan, pentru mântuirea sufletelor noastre. Amin!

De la același autor

Ultimele din categorie