Fericită este viața pustnicilor

Sfântul Neofit și-a afierosit peștera Cinstitei Cruci, pe de o parte fiindcă a terminat lucrul la peșteră tocmai de sărbătoarea Sfintei Cruci, pe de altă parte, fiindcă de acum înainte și mai mult Crucea va fi pururi înaintea ochilor lui, ca să-l întărească în lupta titanică și să-i dea putere în războiul împotriva viclenilor demoni.

Într-adevăr, cât de frumos se adeverește troparul din imnografia noastră: „Viața pustnicilor celor întraripați de dumnezeiască dragoste fericită este”, „Pe munții legilor Tale înălțându-mă, strălucește-mă prin virtuți, Dumnezeule, ca să Te laud pe Tine”. De toate aceste chemări fiind cuprinsă inima lui și neîncetat punând suișuri în inima sa, lucrătorul cel neobosit, a pregătit cu căldură arena, stadionul cel duhovnicesc, unde își va săvârși răbdătoarea luptă. Această luptă marele nostru strateg, Pavel, o descrie cu limpezime, ca să-i pregătească mai dinainte pe atleți. „Nu este, zice, lupta noastră împotriva sângelui și a trupului, ci împotriva începătoriilor, împotriva stăpâniilor, împotriva stăpânitorilor întunericului acestui veac, împotriva duhurilor răutății, care sunt în văzduhuri”[1].

Pentru un an întreg a luptat pentru desăvârșirea peșterii lui, acest stup duhovnicesc unde pentru tot restul vieții va pregăti mierea cea înțelegătoare a sfintelor virtuți și a harismelor dumnezeiești, care vin odată cu ele, care-l caracterizează pe omul cel după Dumnezeu.

De îndată ce a fost gata, și-a afierosit peștera Cinstitei Cruci, pe de o parte fiindcă a terminat lucrul la peșteră tocmai de sărbătoarea Sfintei Cruci, pe de altă parte, fiindcă de acum înainte și mai mult Crucea va fi pururi înaintea ochilor lui, ca să-l întărească în lupta titanică și să-i dea putere în războiul împotriva viclenilor demoni. Ținând în mână crucea se va duce în întâmpinarea Mirelui. Crucea devine desfătarea lui, dulceața inimii lui și meditația lui zilnică. Inima lui mișcată de Dumnezeu dă pe dinafară de entuziasm la Înălțarea Crucii și a urmării Mântuitorului și cu lacrimi se roagă: „Dar și pe mine robul tău cel adevărat, o, Cruce a Hristosului meu, Atotcinstită, nu mă trece cu vederea, te rog. Nu mă părăsi, rogu-mă, nici nu depărta mila puterii tale de la mine. Pentru ca în ce chip a rânduit Cel ce pe tine S-a răstignit de voie Hristos Dumnezeul meu, să te ridic și eu și să urmez Lui în voia Lui, până ce prin El voi ajunge până la El cu harul Lui și slăvindu-L pe El împreună cu robii Lui mă voi închina Lui....”[2].

„Bucură-te, Cruce, lauda aleasă a vieții celei purtătoare de cruce a celor singuratici, întărirea cuvioșilor, sprijinul atotcinstit al celor din munți și din peșteri și din crăpăturile pământului, bucură-te, dulce povară dumnezeiască a tuturor următorilor lui Hristos.

Bucură-te, Cruce, preacinstită și zidul nimicniciei mele și întărirea și strălucire atotluminoasă, turn de veghe preamare și fortăreață a peșterii mele care este închinată preaînaltului și cinstitului tău nume, pentru care se și arată minunatul tău ajutor și sprijin”.

(Gheronda Iosif Vatopedinul, Sfântul Neofit Zăvorâtul din Cipru, Editura Sfânta Mare Mănăstire a Vatopedului, Sfântul Munte, 1988)

[1] Efes. 6, 12.
[2] Sf. Neofit Zăvorâtul, Cuvânt la Cinstita Cruce.

De la același autor

Ultimele din categorie