Este de altfel cunoscut că Palestina biblică, patria pământească a Mântuitorului, a devenit colonie romană cu 63 de ani înainte de slăvita Sa întrupare, în urma certurilor de domnie dintre cei doi frați Macabei, Hircan II și Aristobul II. Până la urcarea pe tron a Sfântului Constantin cel Mare (313), Palestina a fost supusă permanent Romei. Însă, odată cu strămutarea capitalei romane în răsăritul Europei, la Bizanț (323), Țara Sfântă a devenit în mod firesc o provincie creștină de primă importanță, dependentă de marele Imperiu Bizantin. Tocmai datorită Sfinților Împărați Constantin și mamei sale Elena, Sfintele Locuri au fost împodobite cu nume-roase biserici creștine, cu zeci de mănăstiri și episcopii, cu mii de călugări și pustnici și cu numeroase moaște de martiri și cuvioși. Așadar, după edictul de la Milan din anul 313, Țara Sfântă, izbăvindu-se de persecuțiile imperiului roman păgân, devine cel mai mare centru creștin. O dovadă autentică a dezvoltării creștinismului în Palestina biblică, în duh profund ortodox, o formează numeroasele ruine de biserici, cu frumoase fragmente de mozaicuri bizantine, care datează din secolele IV-VI. La acestea se adaugă tot felul de inscripții și pietre funerare scrise în limba greacă veche, din aceeași epocă și, mai ales, marile mănăstiri din Palestina întemeiate în secolele IV-VI, care dăinuie până astăzi, precum: Sfântul Teodosie, Sfântul Eftimie cel Mare, Sfântul Sava, Sfântul Gheorghe Hozevitul și atâtea altele. În concluzie, putem afirma că Biserica creștină de la Sfintele Locuri este cea dintâi biserică întemeiată de Sfinții Apostoli, de formație și tradiție bizantin-ortodoxă.

Mai bine de o mie de ani, până în timpul primei cruciade (1099), Palestina biblică a fost patria celui mai autentic creștinism, alimentat direct din izvoarele Evangheliei lui Hristos. În această lungă perioadă, Țara Sfântă nu a cunoscut, în toată intensitatea lor, luptele marilor eresuri hristologice, nici disputele dogmatice, canonice și de cult, care au dus la despărțirea Bisericii de Răsărit de cea de Apus.

În primele trei veacuri după Hristos, Biserica din Țara Sfântă era organizată în câteva eparhii, dintre care se pot menționa: Episcopia de Ierusalim cu Sfântul Iacob, fratele Domnului – primul episcop, și Sfântul Modest al Ierusalimului; episcopiile de la Betleem, Nazaret și Cezareea Palestinei, unde mai târziu și-a mutat Origen școala sa teologică din Alexandria. Apoi episcopiile din Gaza, Faran și altele. Începând cu Sfântul Constantin cel Mare (323-337) și culminând cu Sfântul împărat Iustinian (527-565), Biserica din Pales-tina a trăit cea mai înfloritoare epocă din istoria ei. În această perioadă s-au construit sute de biserici din piatră, frumos împodobite cu mozaicuri bizantine; s-au organizat zeci de mănăstiri noi cu viață de obște, s-au întemeiat noi episcopii, iar din anul 451 – la al IV-lea Sinod ecumenic de la Calcedon – episcopul de Ierusalim a fost ridicat la treapta de patriarh ecumenic, alături de ceilalți patru patriarhi ecumenici de Roma, Constantinopol, Alexandria și Antiohia.

Între anii 451-614, Biserica Ortodoxă din Țara Sfântă era condusă direct de patriarhul de Ierusalim, ajungând să fie una din Bisericile cele mai bine organizate. Rolul cel mai mare al Bisericii de Ierusalim a fost dintotdeauna păstrarea cu sfințenie a Locurilor Sfinte unde a trăit, a pătimit, a murit și a înviat Domnul nostru Iisus Hristos. Iar lauda acestei Biserici apostolice au format-o pentru multe veacuri marile mănăstiri din Palestina, care adăposteau mii de călugări. În această perioadă, Palestina devine centrul cel mare al monahismului răsăritean, în locul monahismului egiptean, intrat în declin.

Una din marile lovituri date creștinătății și direct Bisericii din Palestina a fost invazia perșilor asupra Locurilor Sfinte din anul 614, sub conducerea lui Hosroe. Timp de 15 ani Palestina a stat sub ocupația păgână a perșilor. În acest răstimp au fost distruse total sau parțial sute de biserici creștine de mare importanță, zeci de episcopii și mănăstiri, și chiar biserica Sfântului Mormânt, construită de Sfânta Elena. Acum sunt martirizați zeci de mii de creștini, călugări, pustnici, episcopi și este răpit lemnul Sfintei Cruci din Ierusalim și dus în Persia. Abia în anul 628, împăratul Heraclie (610-641), în fruntea unei armate bizantine bine organizate, biruie armatele perșilor, cucerește din nou Palestina și reîntoarce din captivitate în Ierusalim lemnul Sfintei Cruci. Se spune că la Poarta de Aur a Sfintei Cetăți, însuși împăratul s-a dezbrăcat de hainele sale, s-a descălțat, a luat de pe cap coroana de împărat, și, punându-și Crucea Domnului în spate, a urcat din grădina Ghetsimani, până sus, pe Muntele Golgota, unde a așezat-o din nou în biserica refăcută a Sfântului Mormânt.

Spre mijlocul secolului al VII-lea se dezlănțuie asupra Locurilor Sfinte invazia arabilor mahomedani. În anul 638 Palestina este ocupată de arabi. Cei mai mulți creștini sunt siliți să accepte islamismul. Alții rabdă mucenicia, iar alții se refugiază din Țara Sfântă. Ocupația arabilor a durat, cu scurte întreruperi, peste opt secole – din anul 638 până în anul 1516.

Dominația arabă a slăbit foarte mult Biserica creștină din Palestina. Multe episcopii se desființează. Majoritatea creștinilor se fac mahomedani, numărul călugărilor din pustiul Iudeii se reduce mereu, pelerinajele la Mormântul Domnului se întrerup adeseori, sau se fac cu mari riscuri. Nesiguranța, lipsa de oameni devotați, dezordinea și sărăcia macină mereu vlaga Bisericii creștine din Țara Sfântă. După anul 614, ea devine o Biserică martiră, mereu lovită, jefuită și persecutată, din afară de perși și arabi, iar dinăuntru măcinată de marile frământări monotelite și iconoclaste. Pentru puțină vreme, Palestina este redobândită de Bizanț, prin împărații Vasile I Macedoneanul (867-886), Vasile II Bulgaroc-tonul (976-1025) și Constantin al IX-lea Monomahul (1042-1055). Constantin Monomahul reușește chiar să restaureze Biserica Sfântului Mormânt și numeroase alte biserici vechi. Dar această perioadă de înflorire a Ortodoxiei în Țara Sfântă nu ține multă vreme. Califul arab Hakim al Fatimizilor din Egipt organizează, în anul 1010, una din cele mai sălbatice invazii asupra Palestinei și Bisericii Ortodoxe de aici, iar în 1073 turcii selgiucizi ocupă definitiv Țara Sfântă. Mormântul Domnului intră din nou în robia neamurilor păgâne. Situația gravă a Locurilor Sfinte cerea din partea creștinilor un ajutor, un sacrificiu destul de mare. Imperiul Bizantin, din ce în ce mai slăbit, nu mai putea elibera Țara Sfântă de sub ocupația arabă. Biserica Romano-Catolică din apusul Europei, despărțită de cea Ortodoxă în anul 1054, folosind acest prilej, a organizat acele faimoase cruciade cu scopul de a elibera Mormântul Domnului de sub ocupația mahomedană și a pune Țara Sfântă sub jurisdicția papei. Aceasta este singura ocazie a Bisericii de Apus de a ocupa Locurile Sfinte și a dobândi supremația religioasă asupra creștinilor din Palestina, în locul Bisericii Ortodoxe.

Scopurile Bisericii de Apus au fost atinse numai în parte. La 15 iulie 1099, armatele primei cruciade ocupă Ierusalimul, sub conducerea lui Godefroy de Bouillon. În timpul cruciaților, catolicii au clădit peste tot biserici de stil roman în locul celor ortodoxe ruinate, sau alături de cele existente; au rezidit în același stil Biserica Sfântului Mormânt, unde și-au rezervat și lor o capelă; au rezidit din nou foișorul Cinei de Taină, dându-i o înfățișare laică, de sală gotică occidentală. În scurta lor ocupație Biserica Ortodoxă din Țara Sfântă a suferit astfel noi înfrângeri și lovituri de nereparat. Multe din sfintele moaște și din icoanele bizantine de mare valoare iau drumul Apusului, de unde nu se mai întorc. În felul acesta, Biserica Romano-Catolică devine, din secolul al XII-lea, a patra Biserică creștină la Locurile Sfinte, după Bisericile Ortodoxă, armeană și coptă.

În anul 1187, cruciații sunt biruiți de armatele sultanului Saladin al Egiptului. Astfel Țara Sfântă intră din nou, pentru multe veacuri, sub ocupație arabă. În anul 1516, sultanul Soliman al II-lea Magnificul ocupă Palestina, trecând-o astfel de sub dominație arabă sub stăpânirea Imperiului Otoman. Între anii 1537-1541, Soliman al II-lea a înconjurat Ierusalimul Vechi cu puternice ziduri de apărare, care se păstrează în bună stare și astăzi.

Sub ocupația otomană, situația creștinilor, respectiv a Bisericii Ortodoxe, a fost ceva mai bună decât sub dominația arabă. Numai birurile impuse de Poartă erau apăsătoare. Din acest motiv, Patriarhia din Ierusalim ajunsese foarte săracă și plină de datorii, fapt care silește adeseori pe patriarhii Sfintelor Locuri să pribegească prin Țările Române pentru ajutoare. Unii domni pământeni, din respect pentru Mormântul Domnului, închină Patriarhiei de Ierusalim câteva mănăstiri și metoace din venitul cărora se achitau birurile și se întrețineau toate așezămintele Țării Sfinte.

Ocupația otomană a durat din anul 1516 până la 9 decembrie 1917, când Palestina trece sub protectoratul britanic. În această lungă dominație, Biserica Ortodoxă, pe lângă sărăcirea datorată birurilor, este lovită de prozelitismul celorlalte Biserici. De la 9 decembrie 1917 Palestina se află sub mandat britanic până la 14 mai 1948, când se formează statul Israel. Sub dominația britanică, Biserica Ortodoxă a avut deplină liniște, atât in-ternă, cât și externă, afară de prozelitismul confesional care devine tot mai acut. Între anii 1948-1967, Ierusalimul Vechi, cu Mormântul Domnului, patriarhia ortodoxă, orașele Ierihon, Betleem și Hebron, ca și marile mănăstiri ortodoxe din pustiul Iudeii, au stat sub stăpânirea arabă a Iordaniei, iar restul Locurilor Sfinte au fost sub stăpânirea Israelului. Din iunie 1967 toate Sfintele Locuri aparțin statului Israel.

Reamintim, cronologic, perioadele de ocupație ale Țării Sfinte, începând de la Hristos până astăzi:

• Dominația romană, din anul 63 î.d.Hr., până în anul 323 d.Hr.;
• Perioada romano-bizantină, din 323 până în 614;
• Ocupația (invazia) persană, între anii 614-628;
• Perioada bizantină, între anii 628-638;
• Ocupația arabă, între anii 638-1099, cu mici peri-oade de revenire la Bizanț;
• Perioada ocupației cruciaților, între anii 1099-1187;
• A doua perioadă de ocupație arabo-egipteană, între anii 1187-1516;
• Ocupația otomană (turcă), între 1516-1917, la 9 decembrie;
• Mandatul britanic, între 9 dec. 1917-14 mai 1948;
• Mandatul iordanian, între 14 mai 1948-23 iunie 1967;
• Mandatul statului Israel din 23 iunie 1967.

Dintre toate dominațiile, cele mai dezastruoase au fost invazia persană din anii 614-628 și prima dominație arabă dintre anii 638-1099. Sub această grea ocupație, Biserica Ortodoxă a pierdut aproape întreaga masă de credincioși, convertiți cu forța la mahomedanism, pre-cum și nenumărate biserici, sfinte moaște, mănăstiri și alte valori spirituale distruse și profanate, nemaiputând fi recuperate.

(Arhimandrit Ioanichie Bălan, Pelerinaj la Mormântul Domnului, Editura Mănăstirii Sihăstria, 2010, pp. 350-356)